Constantin Brâncoveanu a fost domn al Țării Românești între anii 1688-1714, 26 de ani, una dintre cele mai lungi domnii din istoria României. S-a născut în anul 1954, la Brâncoveni, județul Olt, unde se mai păstrează și astăzi ruinele conacului familiei.
La vârsta de un an rămâne orfan de tată și este crescut de rudele dinspre mamă, Stanca Cantacuzino, mai ales de unchiul său, postelnicul Constantin Cantacuzino. Se căsătorește cu Marica, soție care îi naște unsprezece copii, patru băieți și șapte fete. Urcă pe tronul Țării Românești la 29 septembrie 1688, sprijinit de unchii săi, stolnicul Constantin, cel care l-a crescut, și marele spătar Mihai Cantacuzino.

Turcii l-au tolerat multă vreme, deși erau la curent cu jocurile sale diplomatice secrete, atât cu austriecii, cât și cu rușii, atâta vreme cât Brâncoveanu adormea vigilența înalților dregători de la Istanbul cu importante sume de bani și daruri de mare preț. Cu toate acestea, sfârșitul domniei lui Brâncoveanu era aproape. Aceasta cu atât mai mult cu cât ajunseseră la urechile turcilor zvonuri că Brâncoveanu ar fi fost în posesia unei averi uriașe, estimate chiar la tone de aur. Dovezi stăteau și importantele sume de bani depuse de domnitor la bănci din Brașov și Veneția.

Citește și Lecţia de istorie. Asasinarea prim-ministrului Barbu Catargiu

Astfel, la 24 martie 1714 este arestat cu întreaga familie și dus la Istanbul. Toată averea sa (în jur de 12.000 de galbeni) a fost confiscată. O nimica toată la ce se vehicula că ar deține cel care fusese mazilit. Deși l-a torturat mai bine de cinci luni, sultanul Murad al III-lea nu a reușit să afle unde și-a ascuns adevărata comoară. Ce a urmat se cunoaște destul de bine. La 15/26 august 1714, exact când împlinea șaizeci de ani, de ziua Sfintei Mării, a fost decapitat împreună cu cei patru fii ai săi. Pentru faptul că nu au renunțat la ortodoxie, toți șase au fost trecuți în rândul sfinților de către Biserica Ortodoxă Română.

Dar cum rămâne cu comoara, pentru că, mai bine de 300 de ani, nu a existat nicio dovadă că cineva ar fi dat de ea? În ultimul timp, detectoarele de metale sunt tot mai folosite de căutătorii de comori. Dovadă că românii nu au renunțat la chilipiruri și la ideea unei îmbogățiri fabuloase peste noapte. Dar ce spun eu, din moment ce casele de pariuri merg cu motoarele turate la maximum? Au apărut chiar detectoare de metale (foarte scumpe) extrem de sofisticate care te ajută să nu mai sapi după potcoave de cai morți, semnalând cu precizie moneda și din ce metal este, la peste zece metri adâncime.

Citește și Lecţia de istorie. Drama monumentelor din Piteşti

Mirajul comorii lui Constantin Brâncoveanu le-a luat mințile tuturor, de la instituții prestigioase, precum Ministerul Culturii sau Biserica, după cum vom vedea, până la indivizi dubioși care mișună prin toată țara de peste treizeci de ani încoace. Și nu fără folos dacă ne gândim la episodul cu brățările dacice de la Sarmizegetusa, descoperite și valorificate în afara țării în anii `90.

Deși totul plutește într-o nebuloasă, cele mai numeroase surse dau biserica mănăstirii de la Baia de Aramă ca fiind locul unde Brâncoveanu și-ar fi ascuns fabuloasa comoară. De ce fabuloasă? Pentru că există teorii (nu discut credibilitatea lor) care, nici mai mult, nici mai puțin, spun că Brâncoveanu ar fi descoperit aurul ascuns de Decebal, și că ar fi vorba de câteva tone. Despre mănăstirea de la Baia de Aramă unde ar fi ascunsă comoara se spune că ar fi fost construită de Brâncoveanu deasupra unei galerii de mină părăsită. Insă trebuie să fiți de acord că de aici încolo intrăm pe nisipurile mișcătoare ale legendelor. Dar românul are o vorbă: unde nu faci foc nu iese fum… Cert este că, la Baia de Aramă cel puțin până acum, în afară de indivizii dubioși de care vă spuneam, au căutat comoara încă de pe vremea lui Ceaușescu într-o ordine absolut aleatorie: Poliția, Armata, Biserica, Muzeele de istorie, Facultățile de profil, Serviciile Secrete… S-a săpat inclusiv în altar… Și pentru că încă nu s-a găsit nimic, căutările continuă.
Prof. dr. Cornel Carp

Citește și Lecţia de istorie. Cezar Librecht – eminenţa cenuşie a lui Cuza