La 8 februarie 1907 izbucnea în comuna Fierbinți, județul Botoșani, ultima mare răscoală a țărănimii din Europa. Istoriografia comunistă a exploatat copios acest eveniment cu scopul de a spori ura faţă de duşmanul de clasă, burghezo-moşierimea, considerată principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat la acel început de secol XX. Legat de amploarea evenimentelor, întotdeauna a impresionat cifra de 11.000 de ţărani ucişi în confruntările cu forţele de ordine, creându-se imaginea terifiantă a unui adevărat măcel. Cifra a căpătat valori simbolice atunci când, în 1962, s-a marcat încheierea colectivizării (paradoxal, un alt măcel la care au fost supuşi ţăranii) prin invitarea a 11.000 de ţărani la festivităţile de la Sala Palatului. După 1990, cifra de 11.000 a suscitat tot felul de controverse, determinate fie de abordări partinice, fie de lipsa documentelor, distruse din ordinul regelui Carol I pentru a proteja în special identitatea ofițerilor implicați în represiuni.
Este incontestabil faptul că răscoala a fost înfrântă prin intervenţia hotărâtă a forţelor de ordine şi că au fost foarte multe victime. Este incontestabilă indolenţa şi iresponsabilitatea cu care clasa politică de atunci a tratat problema ţărănească, lăsând lucrurile să evolueze până în situația de a nu mai putea fi controlate. Este mai mult decât evidentă incapacitatea guvernului conservator aflat atunci la putere (înlocuit, de altfel, chiar pe timpul desfăşurării evenimentelor cu un guvern liberal) de a gestiona criza creată. Este celebră replica cunoscutului lider conservator P.P. Carp: „Întâi represiune şi apoi discutăm”. La fel de lamentabil a fost şi principiul des invocat în acele zile: „Represiune – dacă interesele ţării o cer!”. Nu se poate trece cu vederea nici faptul că acţiunile ţărănimii reprezentau grave infracţiuni de încălcare a legilor. Că în numeroase situații ţăranii au fost incitați la revoltă de echipe de agitatori spunându-li-se că armata nu va trage. Marile Puteri adverse României, Austro-Ungaria şi Rusia, aşteptau nerăbdătoare motivele unei intervenţii militare în România, ceea ce ar fi însemnat ocuparea unui stat ce devenise extrem de incomod pentru îndeplinirea scopurilor lor expansioniste în Balcani.
Revenind la problema numărului de ţărani ucişi (aceasta având bineînțeles relevanţă doar în ceea ce priveşte amploarea represiunii), majoritatea istoricilor acceptă faptul că cifra de 11.000 este exagerată, fiind preluată din ziarul de orientare socialistă „Adevărul”, condus de Constantin Mille. De altfel, acelaşi ziar mai dăduse în acele zile 12.000 şi chiar 13.000 de morți. Motivele acestei exagerări se pot deduce uşor. Regele Carol I, într-o convorbire avută cu ministrul Angliei la Bucureşti, se referea la „câteva mii”. Generalul Averescu, ministru de Război, dădea cifra de 2.000-2.500. Ionel Brătianu, ministru de Interne în guvernul care a ordonat represiunea, amintea în Parlament de 419 victime, cifră, evident, exagerat de mică.
Prof. dr. Cornel Carp