Pregătit în grabă de o coaliţie care urmărea mai degrabă înlăturarea mareşalului Antonescu, actul de la 23 august 1944 a avut consecinţe nefaste pentru ţară în perioada imediat următoare și nu numai. În loc de un armistiţiu pregătit din vreme, care să protejeze armata şi să configureze o situaţie politico-militară cât de cât acceptabilă, s-a hotărât încetarea unilaterală a focului, fără nicio bază juridică sau militară. Într-un fel, o situaţie asemănătoare cu cea în care România intrase în război împotriva U.R.S.S. la 22 iunie 1941, adică fără niciun tratat cu Germania sau măcar o convenție militară. În consecinţă, în intervalul 23-27 august, armata română a fost tratată ca inamică de către noii „aliaţi” sovietici. S-au pus astfel într-o situaţie deosebit de gravă 50 de divizii operative şi de instrucţie, 71 de escadrile de aviaţie cu 1.646 de avioane, 74 de vase fluviale şi maritime de luptă şi alte structuri. Misiunea cea mai importantă a Marelui Stat Major în acele zile de foc a fost evitarea pe cât posibil a dezarmării militarilor români, eşuată, din păcate, aproape în totalitate, peste 160.000 având această soartă.
Adoptând de la început atitudinea învingătorului, cu toate că trecerea României de partea Naţiunilor Unite nu se produsese ca urmare a unei înfrângeri militare, trupele sovietice şi-au atribuit victorii imaginare, toate descrise cu lux de amănunte în jurnalele lor de luptă. Astfel, la 29 august 1944, deşi flota sovietică din Marea Neagră a fost călăuzită de canonierele şi vedetele româneşti printre barajele de mine ce apărau litoralul românesc, Comandamentul Suprem Sovietic a dat un ordin de zi prin care a consemnat cucerirea oraşului Constanţa. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Bucureşti, unde unităţile germane fuseseră în totalitate anihilate de armata noastră în momentul pătrunderii unităţilor sovietice. Sfidându-se realitatea, marilor unităţi din Armata 53 sovietică li s-a conferit în chip de recunoaştere a meritelor pentru cucerirea capitalei române denumirea „Bucureşti”. Evenimentul a fost sărbătorit şi la Moscova prin 24 de salve trase de 324 de tunuri. Pe aceeaşi linie s-au dat comunicate cu privire la „cucerirea” sau „eliberarea“ oraşelor Giurgiu, Turnu Măgurele, Slatina, Piteşti, Craiova, Turnu Severin, Lugoj, Braşov, Sibiu, Mediaş, Alba-Iulia etc. În momentul pătrunderii ostaşilor sovietici, fără nicio excepţie, ele se aflau sub controlul trupelor române.
Imediat după trecerea de partea Naţiunilor Unite, mai precis pe 29 august, o delegaţie în frunte cu Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul comunist avea sarcina de a „drege busuiocul”) a plecat la Moscova pentru semnarea armistiţiului. Din păcate, ei au făcut „antecameră” la ministrul de Externe, Viaceslav Molotov, mai bine de două săptămâni, timp suficient ca România să fie ocupată în cea mai mare parte de Armata Roşie.
Actul politic neputincios de la 23 august a fost consecința firească a celor trei ani de război împotriva Rusiei Sovietice, în care de multe ori ai noștri și-au cam dat în petic. Dar aceasta este o altă problemă… Când îi aud pe unii că îl consideră pe Churchill groparul României, mă apucă râsul. Păi, ce am fi vrut? Să cedeze Grecia lui Stalin pentru a salva România? Nu mai trăia nici măcar Regina Maria, cu care avusese o idilă când avea zece ani, declarând atunci sus și tare că o vrea de soție. Este adevărat că a devenit un vajnic susținător al acesteia în încercarea sa disperată de a salva România Mare la Congresul de la Paris.
Semnarea Convenţiei de armistiţiu la Moscova, la primele ore ale zilei de 13 septembrie 1944, a însemnat legalizarea ocupării României şi a jafului la care a fost supusă de Armata Roşie. S-au comis crime, violuri, furturi, devastări şi distrugeri de bunuri, acte de autoritate juridică cu totul arbitrare, fără niciun temei legal. Conform armistiţiului, România a fost obligată să plătească 300 de milioane de dolari, jaful depăşind de sute de ori această sumă (numai tezaurul confiscat la Tismana număra 46 de vagoane cu aur).
Cu toate că era de aşteptat atitudinea dură a foştilor noştri adversari, actul de la 23 august 1944 şi deciziile care i-au urmat s-au bazat pe himere, punând armata română să plătească oalele sparte. S-a demonstrat atunci, încă odată, dacă mai era nevoie, că factorul politic ezitant, neprofesionist şi conjunctural nu poate lua cele mai bune decizii. Cu un Antonescu complet depăşit de situaţie şi un rege lipsit de maturitate, României i-a lipsit omul providenţial, un Ionel Brătianu, care, la începutul secolului, în împrejurări la fel de grele, a făcut România Mare.
Prof. dr. Cornel Carp