Renunţarea la judecată este un act procesual de desistare prin care reclamantul renunţă la nişte prerogative anterior invocate în faţa instanţei. Aceasta are caracter unilateral, urmărindu-se abandonarea instrumentului procesual instituit de lege pentru realizarea sau, după caz, protejarea dreptului său subiectiv.
Practic, reclamantul renunţă la exercitarea mijloacelor procesuale pe care le-a pus în mişcare începând cu momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrerupând parcursul procesual pe care îl putea parcurge până la o posibilă realizare a drepturilor şi intereselor sale legitime.
Deci, renunţarea la judecată priveşte un proces civil aflat pe rolul unei instanţe de judecată, nu unul încă ipotetic sau deja încheiat printr-o hotărâre.
Reclamantul poate renunţa la judecată pe tot parcursul procesului, în orice fază a acestuia, renunţarea putând fi făcută atât verbal, în faţa instanţei de judecată, cât şi în formă scrisă, inclusiv printr-un înscris sub semnătură privată.
Poate privi ansamblul pretenţiilor sau doar o parte dintre acestea, pentru capetele de cerere pentru care nu s-a renunţat la judecată fiind obligatorie continuarea procesului.
Nu interesează motivele pentru care se renunţă la judecată, instanţa având misiunea să verifice doar îndeplinirea condiţiilor de validitate specifice unui astfel de act.
Dacă acest act de dispoziţie se face înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, renunţarea se va produce necondiţionat de voinţa acestuia şi fără nicio altă formalitate de ordin procesual.
Dacă renunţarea la judecată s-a realizat după comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, reclamantul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de acesta din urmă, însă doar dacă pârâtul le solicită în mod expres.
Dacă renunţarea se face în apel sau în căile extraordinare de atac, odată cu închiderea dosarului se vor anula în tot sau în parte şi hotărârea sau hotărârile pronunţate în cauză.
Întrucât renunţarea la judecată este un act de dispoziţie unilateral, acesta ar trebui să fie şi irevocabil.
Cu toate acestea, reclamantul ar putea reveni asupra renunţării până la exprimarea acordului de către pârât şi constatarea de către instanţă a intervenţiei acestui act de dispoziţie.
Renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, nu poate fi dedusă din anumite acte sau fapte ce ar putea induce un dezinteres faţă de cauza în sine.
Acest act procesual nu produce efecte decât cu privire la părţile în privinţa cărora a fost făcută, nu faţă de toate părţile din proces.
Citește și Lecția de drept. Cum se împart la divorț dividendele și părțile sociale?
Renunţarea îşi produce efecte retroactive, atunci când este totală, ”închide” legătura juridică realizată între părţi prin intermediul ei şi repune părţile în situaţia anterioară.
Aceasta nu semnifică sancţionarea renunţării, reclamantul va putea reinvesti instanţa printr-o nouă cerere de chemare în judecată, împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi cauză, dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris.
Renunţarea nu poate interveni într-un litigiu care are ca obiect un interes de ordine publică (de exemplu, cele cu privire la starea şi capacitatea persoanelor).
Astfel, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (persoane puse sub interdicţie judecătorească - curatelă, persoane dispărute, minori cu vârsta de până în 14 ani), ori a celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minori cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani), pe lângă condiţia suplimentară a existenţei încuviinţării prealabile a instanţei de tutelă sau, după caz a organului administrativ competent, renunţarea la judecată făcută de reprezentanţii acestora poate să nu fie încuviinţată de instanţă, dacă apreciază că nu este în interesul acestora.
Avocat Maria Cristina Leţu, doctor în Drept
Citește și Lecția de drept. Ce este și cum se obține certificatul de celibat?
Citește și Lecția de drept. Despre ordinul de protecție extins și cum îl poți obține
0 Comentarii