O stimată doamnă, din generaţia mea, patriotă fără îndoială, mă acuză că defăimez România în fiecare săptămână în acest colţ de ziar. Nu ajunge, zice, cât este de terfelit numele ţării, o mai fac şi eu? Greşit, doamnă! Eu nu fac altceva decât să-mi ţip durerea când ea, ţara, este lovită în demnitatea şi în fiinţa ei.
Nu sunt decât un ţăran român cu ştiinţă de carte. Din pământul acesta mi-am supt seva, aici m-am ridicat în picioare şi am rostit primele cuvinte, aici am copilărit şi am îmbătrânit, aici voi fi uitat sub rădăcinile ierbii. Trupul meu face parte din trupul ţării şi, de mi-aş bate joc de ea, este ca şi cum aş arunca cu noroi în icoana mamei mele.
Dar mândria mea de român nu este o permanentă stare de extaz. De fapt, nici nu o simt atâta vreme cât nu este provocată, aşa cum nu simt starea de sănătate decât atunci când mă încearcă semnele de boală.
Cum să nu îmi simt mândria rănită când aflu, chiar din gura preşedintelui de atunci, că în ţara asta s-a instalat „capitalismul de cumetrie”. Când un şef de guvern declara că ne aflăm în ţara în care nu se mai găseşte nimic de furat? Când un alt premier avertiza că nu se lasă controlat nici măcar la ouă?… Când al doilea preşedinte din timpul tranziţiei se lamenta că la noi îşi face de cap mafia serviciilor secrete, care l-a şi învins şi i-a luat puterea? Când actualul preşedinte spune că nu-i mai poate suporta pe mitocanii, care, de fapt, sunt cetăţenii ce l-au ales?
Ce mai rămâne, doamnă, din mândria mea de român când România a rămas fără flotă, fără ţiţei, şi rămâne şi fără aurul din pământ. Când se vinde şi pământul ţării, cu metrul pătrat, cu arul, cu hectarul, cu moşia, de o să trăim pe pământ străin în ţara noastră? Când nu mai avem loc nici în spitale şi nu ne mai încap nici cimitirele? Când suntem ţara din Europa cu cea mai scurtă viaţă pe cap de locuitor şi cu cei mai mulţi locuitori înfometaţi?
Mândria mea de român intră în suferinţă când cuvântul român se confundă cu cel de rrom, iar concetăţenii noştri, de provenienţă incertă, îşi întind sălaşele neigienizate în marginea oraşelor europene de veche civilizaţie. Şi alături de cei care îşi câştigă existenţa prin muncă cinstită, mişună borfaşii şi cerşetorii, făcând praf imaginea ţării peste hotare. Dar şi mai deplorabil este când aici, între hotare, unii români au ajuns cerşetori cu mâna întinsă la rromi…
Rănită e mândria mea de român, doamnă, când văd români care îşi caută hrana în gunoaie, când copiii de români sunt abandonaţi sau alungaţi de acasă pentru că familiile nu au ce să mănânce, când fete de români îşi vând trupul de pe la paisprezece, cincisprezece ani pe pieţele erotice, când venetici îşi scutură buzunarele de bani pe aici în petreceri cu băieţii abuzaţi…
Sângerează mândria mea de român când aflu că trăim pe datorie, în contul generaţiilor viitoare, care trebuie să plătească pentru noi – părinţi şi paraziţi ai lor.
Şi asta în timp ce conducătorii de tot felul ai ţării nu sunt în stare să aducă în ţară nişte bani care ni se oferă pe gratis, dar ne pun biruri peste biruri. Aleşii şi reprezentanţii noştri se lăfăie în averi fără măsură în timp ce alegătorii şi reprezentaţii sunt lăsaţi la voia întâmplării. Între unii şi alţii, depărtarea de la pubelele păduchioşilor la vilele şi palatele semănate în ţară sau răsărite prin cele mai scumpe tărâmuri exotice.
Este adevărat că se fac şi lucruri bune şi frumoase în ţara asta, dar sunt prea puţine şi prea rare. Caut să-mi oblojesc cu ele rănile mândriei de a fi român, însă niciodată nu se ajung…
Nu îmi ponegresc ţara, doamnă, Doamne fereşte! Dar îmi ţip durerea! Lăsaţi-mi mândria de a fi român!
Prof. Marin Ioniță
0 Comentarii