Când spui „Nicolae Labiș”, te gândești la poezia sa „Moartea căprioarei” ori la moartea sa tragică, la doar 21 de ani (despre care am scris în „Jurnalul de Argeș”). Literații știu că a fost supranumit „buzduganul tinerei generații” de către Eugen Simion.
Se cunoaște prea puțin faptul că Nicolae Labiș a început să scrie versuri în satul Văcarea, comuna Mihăești (atunci ținea de comuna Valea Popii), nu departe de Câmpulung-Muscel, unde familia (fără tatăl său, aflat pe front) se refugiase (între 1944-1945). La școala din Văcarea a fost coleg de bancă și bun prieten cu Constantin Stroe, cel care va fi, peste ani, profesor de economie politică și filosofie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Pitești, martor, mai târziu, la „accidentul” provocat de Christian Maurer lui Labiș.
Veniseră cu trenul de la Mălini până la Stâlpeni, după un drum de două săptămâni, din cauza bombardamentelor americane. La Ploiești s-a întâmplat o dramă. Trenul, condus de un ofițer, a călcat o femeie. Chiar pe soția conductorului improvizat, soție ieșită în întâmpinare.
Familia Labiș a coborât în Gara Pitești din vagonul „de vite” și s-a deplasat cu o căruță până la Școala Văcarea. Era în aprilie 1944. Au tras în gazdă la un anume Moș Mitu (Mitu B. Ștefan). În preajma satului s-au prăbușit curând două avioane. Nicolae Labiș le-a desenat fără aripi, în culori sumbre, în blocul său de desen. Când treceau avioane pe deasupra satului se adăposteau pe un deal, în pădure, numit de săteni „La față”, sau sub un pod de lemn.
Tot de la profesorul nostru Constantin Stroe am aflat că Nicolae (sau Nelu, cum i se spunea) Labiș a început să compună versuri încă din clasele primare petrecute la Văcarea. Mai era prieten, pe lângă Costică Stroe, cu Ion Ungureanu și Costică Stanciu. Mama sa, Profira Labiș, le era învățătoare și se purta sever cu fiul-elev, dar, la serbările școlare, îl lăsa să recite ce poezie dorea. Poezii în care era vorba de avioane, parașute și război. Poezii care s-au pierdut, de care Constantin Stroe își amintea vag. Dar știa clar că Nelu Labiș devenise peste noapte poetul oficial al Școlii Văcarea, iar fetele mari îl rugau să le scrie scrisori de dragoste, în versuri sau nu, pentru iubiții lor de pe front. Dar Nelu era nu numai desenator și improvizator de versuri, ci și cioplitor de păpuși pentru sora sa mai mică, Margareta, constructorul celor mai bune zmeie, dar și autor de mici piese de teatru, în care juca și pe care le regiza. Era doar în clasa a treia.
Citește și Scriitorul grec Dimitris Kanellopoulos cere ca bustul lui Nikos Beloianis să dispară din Piteşti
Notele elevului Nicolae Labiș la școala din Văcarea
Nelu Labiș învăța bine și era cuminte, dovadă și… catalogul clasei a treia de la Școala Văcarea: „Religie – 10; Citire – 10; Gramatică și compunere – 9; Istorie – 10; Geografie – 10; Cunoașterea naturii – 9; Cunoașterea și îngrijirea omului – 9; Matematică -9; Deprinderi de viață – 9; Caligrafie – 9; Desen – 10; Educație fizică – 9; Lucru manual – 9; Practica agricolă – 9; Purtare – 10.”
Familia o ducea greu. Când a venit iarna, Profira Labiș l-a vândut pe Roibu, calul preferat al soțului său (de aceea veniseră cu vagonul pentru vite). Din bani a cumpărat stofă pentru două paltonașe pentru copiii săi, ghete, mătase pentru o rochie. De ziua Margaretei, mama sa nu a avut însă bani să-i cumpere o păpușă, așa că Nelu i-a cioplit una din lemn de tei. Era cam ciudată, avea cute pe față. Margaretei i s-a părut că păpușa e bătrână. Nelu i-a explicat că păpușa e tristă fiindcă a plecat de acasă, din Mălini.
Citește și Inedit. Adevărul despre omorârea lui Nicolae Labiş
O poezie despre satul Văcarea
În 1953, la 18 ani, Nicolae Labiș va publica poezia „În refugiu”, în care rememorează viața din refugiul său de la Văcarea: „Am dus-o greu în refugiu, în Muntenia./ Foamea ne urmărea ca vedenia./ Eu aveam visul plin de aur și slavă,/ Dar soru-mea era bolnavă./ Mă uitam la buzele-i subțiri, la ochii căprii/ Și la măsuța pe care nu mai erau doctorii./ Cărțile treziseră strunele doinei din mine./ Sgârâiam versuri cu degetul pe pământ și era bine./ Dar mă bătea gândul spre casă? La soru-mea bolnavă și frumoasă./ Copiam cântecele mele cu plumbul pe-o placă/ Și le vindeam fetelor la clacă/ Să le scrie flăcăilor și să-mi dea mie/ Câte o bucată de lipie/ Ca să nu mai ceară mama pe datorie.// Strig fără-nconjur după nouă ani:/ Am scris odată versuri pentru bani!// … Așa am crescut,/ Cântec omenesc din jale și lut.//… Cărțile le-am citit păscând porcii pe șanț! De-aceea țin minte!”
O poezie cu urmare, tot autobiografică, se intitulează „După refugiu”: „Când să ne-ntoarcem din refugiu/ S-a întristat oleacă satul:/ Citisem, dragă-doamne, la serbări/ Poezii năstrușnice de subsemnatul.” Nu știm dacă tot satul s-a întristat, dar prietenul său Costică Stroe, da, picurând o lacrimă de câte ori povestea. Familia Labiș se întoarce la Mălini în luna mai 1945…
0 Comentarii