Fotbalist de legendă al Craiovei Maxima, antrenor al ultimei echipe din Bănie care a obținut titlul de campioană a României, Sorin Cârțu a pregătit-o pe FC Argeș, în perioada 2005 – 2006, având rezultate remarcabile și în Trivale.
Trecut-au anii… Cum ați ajuns la FC Argeș, domnule Cârțu?
– Am venit în iarna anului 2004. Pe vremea aceea, domnul Constantin Nicolescu conducea destinele clubului și o făcea destul de bine. Am semnat cu FC Argeș în returul campionatului 2004–2005. Oțelul Galați fusese ultima echipă pe care o antrenasem la vremea aceea, jucasem finala Cupei României, veneam după niște rezultate bune obținute în cariera mea de antrenor. Turul l-am început la Galați, iar începutul returului m-a găsit pe banca tehnică a echipei FC Argeș, care avea în componență jucători excepționali. Îmi amintesc că se perfectase transferul lui Dani Coman la Rapid, așa că l-am luat pe Vintilă, mai era portar și Ștefan Preda. Ca jucători de câmp îi aveam, printre alții, pe Marius Radu, Marincău, Chița, Danciu, Tănasă, Negoiță, Murgan, Rohat, Emil Dică etc. Echipa era aproape de retrogradare, dar ne-am mobilizat și am scăpat de emoții cu 6 – 7 etape înainte de a se încheia sezonul respectiv. Apoi a început un nou campionat, am încheiat pe o poziție onorabilă turul, iar, în retur, am avut un ghinion fantastic. Pe la jumătate, domnul Nicolescu a anunțat că nu mai poate susține echipa și i-a dat-o lui Cornel Penescu. Eu am plecat, nu am vrut să mai rămân.
Din cauza lui Cornel Penescu?
– Exact. Nu ne-am înțeles, nu am fost pe aceeași lungime de undă. Aveam o echipă de elită. Îl promovasem și pe „Motanul”, pe Bogdan Stancu, îl mai aveam și pe Cristi Tănase. Aveam o trupă excelentă și la tineret, colaboram foarte bine cu Mihai și Mihăiță Ianovschi, profesioniști în adevăratul sens al cuvântului. Aveam o trupă super acolo, organizam meciuri amicale atunci, aduceam echipe de Divizia B, le dădeam și celor tineri posibilitatea să se afirme, băteam tot cu o grupă de la tineret. Am trăit multe momente frumoase acolo. Nu am apucat să jucăm pentru nu știu ce trofee, se putea realiza ceva și în acest sens, dar în timp. Era o muncă doar de un an și jumătate, mă înțelegeam foarte bine și cu președintele Viorel Ilinca, dar „cheia” era la domnul Nicolescu, care era o persoană senzațională. Alături de Oleg Iacomi, doctorul Șerb, ortopedul, care e și acum acolo, Răzvan Tunaru, eram într-un grup excelent. Când am plecat, l-am rugat pe Cornel Penescu să-mi dea banii până la finalul campionatului, nu-mi trebuia niciun leu din anul următor. Am punctat acest aspect în fața lui. Dacă nu-mi găseam de muncă în sezonul care urma însemna că eu aveam o problemă. Dar am plecat la Poli Timișoara, unde era Marian Iancu.
„Adversarilor le era rușine să-l faulteze, atât de mult îl prețuiau toți!”
Ați fost jucător la Universitatea Craiova și l-ați avut adversar pe Dobrin. Aveți o amintire cu acesta?
– Am multe amintiri cu nea Gicu, dar una singură este de referință și nu o voi uita niciodată. Este vorba despre elogiul pe care mi l-a adus când eram la începutul carierei… Un jurnalist l-a rugat să numească trei jucători care promit și m-a nominalizat. I-a plăcut de mine, a declarat că sunt fotbalist și pot fi urmașul său. Nea Gicu Dobrin a fost unul singur și unic; când era pe teren, „Gâscanul” era o frumusețe a fotbalului, era o încântare, te fascina. Respecta pe oricine, adversarilor le era rușine să-l faulteze, atât de mult îl prețuiau toți!
„Ca bunic, sunt cel mai fraier, fac cei mici ce vor din mine”
Cum v-ați cunoscut soția?
– Sunt cu aceeași nevastă de 43 de ani. Pe Silvia, soția mea, am cunoscut-o la facultate. Eu am absolvit ISE-ul, ea a terminat Facultatea de Fizică și a fost profesoară, apoi directoarea unei instituții de învățământ din Craiova, acum este pensionară. Am cucerit-o prin seriozitate, eram un tip simpatic, nu vreun golănaș. În anul 1982 ne-am căsătorit. Naș ne-a fost Ion Crăciunescu, fostul mare arbitru internațional. Mi-a arbitrat echipele pe care le antrenam, am avut și clinciuri cu el. Dacă nu mă arbitra cum voiam eu, mă supăram și comentam. Credeți că puteam să tac?
Soția nu venea decât foarte rar la meciuri, dar mergea tata destul de des. A venit și mama la un singur meci, când eram la începutul carierei de fotbalist, și m-a înjurat un suporter în ultimul hal. Mama l-a lăsat să mă critice până la capăt i-a zis: „Înjură-l, domnule, că maică-sa nu a vrut ca el să se fac fotbalist!”.
Am două fete, Roxana și Ligia, și trei nepoți minunați, de 11 ani, Sorin, 9 ani, Vladimir, și Tudor, care are 7 ani; acestea sunt „comorile” mele. Ca bunic, sunt cel mai fraier, fac cei mici ce vor din mine. Dacă pe teren și pe marginea lui eram vulcanic, în prezența nepoților mă topesc și mă las condus de ei. Cei mari sunt la București, practică fotbalul la școala lui Mutu. Să vedem dacă iese ceva, sfaturi le pot da, dar pile nu le pun. Le-am spus mereu că trebuie să facă fotbal doar dacă au talent, dacă nu, să nu se încurce. Nu joc fotbal cu ei, sunt prea bătrân și acum mă mișc mai greu, nu le-aș face față…
Cel mai trist moment din cariera dumneavostră când l-ați trăit?
– Am avut două momente extrem de grele. Când mi s-a descoperit hepatita de tip C, în anul 2000, iar zece ani mai târziu, am avut acea ieșire necontrolată, la Basel, când o antrenam pe CFR Cluj. Am spart panoul de sticlă al băncii de rezerve. Din păcate, nu am putut avea un echilibru emoțional mai mare la vremea aceea. Cu toate acestea, sunt mândru de realizările mele, dar cred că puteam face mai mult.
Urmăriți evoluțiile echipei FC Argeș?
– Sunt la curent cu rezultatele elevilor lui Bogdan Andone. Dacă erau puțin mai atenți, nu pierdeau jocul cu Petrolul, iar acum erau pe locul 1, cu FC Botoșani. Este o surpriză foarte plăcută FC Argeș, joacă un fotbal bun, este o formație foarte greu de învins, aceasta e impresia mea. Echipa evoluează după anumite principii, le respectă, nu prea dă ocazie adversarului de a deveni periculos. Îi transmit felicitări și domnului primar Cristian Gentea, se vede că îi place fotbalul, fiind foarte implicat. Am primit, acum un an și ceva, o ofertă de colaborare, dar l-am refuzat, pentru că nu mai antrenam și, de asemenea, nu voiam să plec din Craiova. Domnul Gentea este un om de calitate, îl respect foarte mult.
Citește și La ceasul amintirilor. Cornelia Halagian: „FC Argeş a fost marea dragoste a soţului meu!”
0 Comentarii