Narciz Răduț Coman, așa cum e trecut în buletin, are 79 de ani și a fost primul portar din istoria fotbalului românesc care a câştigat trofeul de cel mai bun fotbalist român al anului, în 1978. Atunci, l-a învins pe bunul său prieten, Nicolae Dobrin, care s-a clasat pe locul secund. Coman s-a născut la Giurgiu, pe 5 noiembrie 1946. A evoluat de 214 ori în Divizia A și de 12 ori în echipa naţională de fotbal a României. În 1965 a ajuns la UTA, dar s-a lipit şi de o suspendare pe un an, după un chef de pomină cu Murfatlar. L-a salvat însă Dinamo şi aşa a ajuns la Piteşti.
„A fost cea mai frumoasă perioadă din cariera mea de fotbalist! O viaţă de haiduc am dus în Trivale! Fotbal, şpriţuri şi femei! Fotbalul era extrem de important pentru noi. S-a spus că beam mult… Vrăjeli! Nu am băut niciodată tărie. Nici eu, nici Gicu. Dar bere şi vin, cât cuprinde. Am jucat pentru oameni. Eram iubiţi. Se ţineau după noi pe stradă”, își amintește Narciz Coman.
„Mingea – cea mai frumoasă gagică pe care am avut-o!”
Domnule Narciz Coman, ați fost un nume important în angrenajul echipei FC Argeș, cu mult timp în urmă. Sunteți la curent cu ultimele evoluții ale piteștenilor?
– Da, urmăresc jocurile echipei FC Argeș și îmi doresc foarte mult să revină pe prima scenă a fotbalului românesc. M-au întristat foarte mult jocurile de baraj contra lui Dinamo, cred cu tărie că acolo s-a produs ceva necurat, ai noștri s-au dat la o parte… Trist, foarte trist!
Vă propun să facem o incursiune în trecutul dumneavoastră. Cum a început totul?
– Portar am jucat de când mă știu. M-am născut cu pasiunea pentru fotbal, pot spune. M-a dus tata să văd, la televizor, un joc de fotbal, la întreprinderea la care lucra el. Juca CCA-ul, iar în poartă era Voinescu; mi-a plăcut atât de tare, încât de atunci m-am îndrăgostit de acest post, cel de portar. Eram copil, iar în curtea casei improvizam o poartă din pantofii mei. Mă descălțam, pentru că nu voiam să-i stric, și îl rugam pe un verișor să-mi șuteze la poartă.
Nu-mi plăcea să driblez, trebuia doar să am grijă să nu-mi intre mingea în poarta pe care o apăram. Iar mingea m-a iubit atât de tare încât trăgea doar în brațele mele. A fost cea mai frumoasă gagică pe care am avut-o, așa să scrieți, vă rog frumos. N-am trădat-o niciodată. Nu am vândut vreun meci, deși mi s-au propus 10 mii de lei să mă dau la o parte, dar nu am vrut. Jucam la Pitești…
Dați-mi mai multe amănunte…
– Se întâmpla în sezonul 1967-1968 și ne băteam la titlu, eram în luptă directă cu Steaua. În ultima etapă, militarii jucau la Ploiești, au bătut cu 3-1, iar noi am avut meci la București, cu Progresul. La adversarii noștri era în lot și portarul Matache, care jucase la FC Argeș, dar în meciul acela era rezervă. În timpul jocului, Matache a venit în spatele porții mele și mi-a spus că bucureștenii îmi dau 10 mii de lei dacă mă dau la o parte și primesc goluri. Le-am comunicat imediat lui Bebe Barbu și lui Gicu Dobrin și am hotărât să nu le dăm meciul sub nicio formă. Ne-am apărat eroic, eu am închis poarta cât am putut de bine. S-a terminat 1-1, a câștigat Steaua campionatul, iar noi am venit pe locul secund. Nu mi-a păcut să-mi bat joc de spectatori, de echipă, de mine, am fost un om și un fotbalist care și-a respectat și și-a iubit prea mult meseria.
Citește și Dincolo de gazon. Viorel Moiceanu, la ceasul amintirilor
„FC Argeș m-a lansat în fotbalul mare”
Cum ați ajuns în Trivale?
– În 1965 m-a luat UTA, iar după un an, deși nu aveam 20 de ani, am aterizat la Dinamo București. Întrucît nu aveam nicio șansă să apăr, deoarece acolo erau portari foarte valoroși, Dinamo a făcut schimb cu FC Argeș. L-a luat pe portarul Spiridon Niculescu, care juca în Trivale, și m-a trimis pe mine la Pitești. A fost o mutare care mi-a prins nu bine, ci foarte bine. Așa am ajuns să fiu legitimat la FC Argeș, în vara anului 1966. Am evoluat titular în toate meciurile, 60 de partide am prins la FC Argeș, în campionat. Doi ani am stat acolo, au fost cei mai frumoși din cariera mea. FC Argeș m-a lansat în fotbalul mare. Antrenori erau Ștefan Vasile și Leonte Ianovschi. M-au întâmpinat cu un mesaj motivațional: „Bine-ai venit! La treabă, băiete! Avem mare încredere în tine!”
Leonte Ianovschi m-a luat în primire și mi-a dat cele mai bune sfaturi, s-a ocupat foarte atent de pregătirea mea. Când am aflat că a murit, am fost dărâmat. După 3-4 ani am aflat, pentru că atunci nu erau telefoane cu internet, nu aveam de unde să știu. Și m-a mai dărâmat o veste tristă, cea a morții lui Nicolae Dobrin. M-am simţit ca şi cum ar fi dispărut mama sau tata. Gicu nu a fost om, a fost o parte din Dumnezeu, un înger. A fost prietenul meu cel mai bun. Stăteam şi ne antrenam ore întregi. Făceam pariu cu Gicu pe sticle de bere. Îi ziceam că îi apăr tot, el zicea că îmi dă numai goluri. Câştigam şi eu, câştiga şi el. Eu îl puneam să-mi șuteze la poartă de la 16 m, pentru că era distanță mare și nu nimerea cadrul porții mereu, așa că eu câștigam pariul. De la 11 m nu-l lăsam să șuteze, de acolo nu greșea niciodată ținta, era impecabil.
Aveți amintiri frumoase petrecute în Trivale.
– Exact. Îmi amintesc că în doi ani petrecuți acolo am evoluat și în meciuri internaționale, am jucat în Cupa Orașelor Târguri. Acele momente nu le voi uita niciodată. Primul meci l-am jucat împotriva echipei FC Sevilla. Am bătut cu 2-0, la Pitești, iar la ei, în jocul retur, am făcut 2-2, așa că ne-am calificat în turul următor. Au urmat două partide contra francezilor de la FC Toulouse. Ne-au bătut la ei, cu 3-0, dar a venit „crima” de la Pitești. Am făcut un meci istoric. La pauză era 1-1, mai aveam nevoie de 4 goluri să ne calificăm. Am demonstrat că orice este posibil în fotbal. În 15 minute am întors rezultatul, era 4-1 pentru noi, și ne chinuiam să marcăm încă un gol, reușită care ne-ar fi adus calificarea. Și miracolul s-a produs. În ultimele minute ale meciului, Constantin Radu a marcat, iar în tribune s-a declanșat nebunia. S-au aprins ziare în tot stadionul, erau torțe, nu mai văzusem așa ceva niciodată.
Am jucat apoi cu Dinamo Zagreb, care ne-a învins acasă, scor 1-0, iar la ei, în retur, s-a terminat nedecis, 0-0. S-au calificat adversarii, însă amintirea acelor meciuri a rămas intactă, parcă ieri s-a întâmplat totul. Vă dați seama cât de vii sunt acele momente, dacă-mi aduc aminte și la vârsta aceasta…
Știu că ați fost foarte bun prieten cu inegalabilul Nicolae Dobrin și vă leagă multe amintiri de acesta.
– Au fost multe clipe memorabile petrecute alături de Dobrin. Îmi vine în minte un meci la echipa națională, care era pregătită atunci de către Constantin Teașcă. Amândoi am fost selecționați pentru un amical împotriva Poloniei, care avea loc la Cracovia. A fost primul meu joc la națională și am evoluat titular. Aveam emoții foarte mari, iar Gicu Dobrin m-a simțit și mi-a zis înainte de meci: „Narciz, imaginează-ți tot timpul că joci împotriva Stelei, la Pitești”. Acele cuvinte m-au motivat și am reușit să păstrez poarta intactă, confruntarea terminându-se 0-0. Am fost remarcat…
Un vis rămas neîmplinit aveți?
– Da, legat tot de echipa națională. Am amintiri frumoase, pentru că am apărat în meciuri importante, dar am și un gust amar. Înainte de Mondialul din 1970, care a avut loc în Mexic, a fost un meci în campania de calificare, contra Portugaliei. Antrenorul Angelo Niculescu m-a introdus în teren, deși i-am spus că mă doare mijlocul și nu pot juca. Am încasat două goluri, iar la ședință, a doua zi, mi-a reproșat, m-a făcut dobitoc. Eu l-am rugat să nu mă mai cheme la națională… credeam că nu e atât de ranchiunos, dar s-a dovedit a fi, pentru că 10 ani nu am mai fost selecționat, cât timp a fost el antrenor. Ciudat este că Angelo Niculescu a declarat, la un moment dat, că am fost cel mai talentat portar pe care l-a antrenat, dar mi-a plăcut viața. Am revenit la echipa națională când antrenor era Ștefan Covaci. Și atunci am trăit un moment trist. Erau în staff-ul naționalei antrenori care nu mă voiau sub nicio formă acolo. Să vedeți ce mi-au făcut… Covaci era plecat la retragerea lui Johan Cruyff, iar pe mine și pe încă doi colegi, Mihai Zanfir și Silviu Lung, ne-au trimis la un control medical, la oftalmologie. Era înaintea unui meci cu Spania, care se juca la Valencia. Medicul oftalmolog era prieten cu cei care nu mă voiau la națională, așa că mi-a spus că nu văd în nocturnă și nu trebuie să mai apăr. Am venit în cantonamentul naționalei, am vrut să-mi fac bagajele și să plec acasă. Dar m-a oprit antrenorul Gică Constantin, care mi-a spus că am muncit mult și merit să fiu acolo. Voiau să-l cheme pe Rică Răducanu la națională, în locul meu, așa aflasem. Când s-a întors, Covaci a venit și mi-a zis: „Stai cuminte, poți să iei 15 goluri în meciul din Spania, tot tu vei rămâne în poartă”!”. Ne-au bătut cu 1-0, iar cei mai buni jucători de pe teren au fost Narciz Coman și Nicolae Dobrin. După acel meci, am mers unde erau toți de la Federația Română de Fotbal, mulți dintre ei nu mă vedeau cu ochi buni: i-am înjurat și i-am implorat să nu mă mai cheme niciodată la echipa națională. Aveam 32 de ani, le-am spus să cheme pe altul mai tânăr.
Vă rog să transmiteți un mesaj suporterilor echipei FC Argeș…
– Să nu uitați, dragi spectatori din Pitești, că acolo, în Trivale, au jucat niște fotbaliști care nu au făcut de râs județul, pentru că au evoluat cu sufletul, cu inima, s-au dăruit total. Vă mulțumesc pentru susținerea și dragostea pe care o aveți pentru FC Argeș.
0 Comentarii