Eugen Ralea, fost fotbalist alb-violet, component al echipei care a câștigat cel de-al doilea titlu național, în sezonul 1978-1979, va împlini miercuri, 7 mai, 64 de ani. Fostul atacant al echipei din Trivale și-a amintit de perioada petrecută în tricoul alb-violet, precizând că a fost cea mai frumoasă din cariera sa de jucător.
„Eram o adevărată familie”
Domnule Ralea, vă spune ceva numele FC Argeș?
– Nu-mi vine să cred! Am jucat acolo în perioada 1979–1981, apoi am plecat la Steaua, la schimb cu Viorel Turcu, dar am revenit în 1983, în retur. De FC Argeș mă leagă amintiri de neuitat, am petrecut acolo o perioadă senzațională, alături de oameni deosebiți. Nicăieri nu m-am simțit mai bine, iar eu am mai jucat și la alte grupări. Vă spun cu mâna pe inimă că toți eram uniți pe vremea aceea. Telefonul dumneavoastră mă răscolește, vă spun sincer. În felul acesta, suporterii noștri de odinioară, cei pe care i-am iubit atât de mult, eu și foștii mei colegi, mai află și de existența noastră și retrăiesc momentele acelea inegalabile. Pentru că au fost magice și unice, credeți-mă!
Știți în ce anume consta unicitatea acelor vremuri? În faptul că aveam alături suporteri minunați, iar noi, toți care jucam la FC Argeș, eram o adevărată familie. Ieșeam la o bere în centrul Piteștiului și mergeam toți, iar acolo veneau suporterii și ne îmbrățișau. Am mai jucat la Oțelul, la Steaua, dar un colectiv atât de unit și de frumos cum era la Pitești nu am mai întâlnit nicăieri.
În altă ordine de idei, când am venit la Pitești, stăteam cu chirie, locuiam într-o garsonieră, în cartierul Craiovei. Și un fost coleg, Stelică Badea, mă invita mereu să mănânc la el acasă. Soția lui insista să mă cheme la masă. Am trăit vremuri plăcute, ne ajutam; sunt amintirile acelea crude, când nu aveam bani mulți în buzunar și mă gospodăream cum puteam. Eram elev la CFR și încercam să îmbin utilul cu plăcutul. A meritat efortul.
Vă rog să-mi spuneți cu ce vă ocupați în prezent.
– Sunt de 24 de ani șef de administrație la Stadionul Oțelul Galați, așa că sunt la curent cu fotbalul.
Revenind la FC Argeș, ce amintire vă vine acum în minte?
– Sunt foarte multe, dar cea mai dragă sufletului meu a fost câștigarea titlului național cu echipa de tineret, în 1980, din care mai făceau parte, printre alții, Trandafirescu, Nițu, Ionașcu. Antrenor era descoperitorul de talente, acel om minunat, Lenci Ianovschi.
„Leonte Ianovschi, domnul fotbalului piteștean”
Cum ați ajuns la FC Argeș?
– Jucam la juniorii echipei Chimia Găești, în Divizia C, iar Leonte Ianovschi, acel domn al fotbalului piteștean, așa cum îmi place mie să spun, un om cum rar găsești, m-a remarcat în cadrul unui turneu pe țară, la care participau toate liceele de chimie. După încheierea turneului, m-a chemat și mi-a propus să merg la FC Argeș. Nu am stat prea mult pe gânduri, mi s-au făcut pe loc documentele necesare, iar după o lună, juniorul Eugen Ralea pleca în Polonia, în cantonament, cu echipa de juniori, evident. A fost o bucurie de nedescris pentru mine, așa a început povestea mea la FC Argeș… Sunt mândru că am evoluat în tricoul echipei din Trivale.
Despre debutul la seniorii alb-violeți vă mai amintiți?
– Am avut un debut de vis, nu exagerez deloc! Jucam cu Poli Timișoara, în deplasare, aveam în față o confruntare foarte grea, pe care am câștigat-o. Dar nu oricum, ci grație unui gol pe care care eu l-am înscris. Am învins cu 1-0, am plecat cu toate punctele puse în joc, dar debutul meu are la bază un amănunt pe care nu mulți îl știu. După acel meci, FC Argeș urma să joace în Liga Campionilor, cu Nottingham Forest, celebra echipă engleză. Britanicii erau deținătorii trofeului și începeau o nouă campanie, care avea să le aducă a doua Cupă a Campionilor consecutivă. Conducerea de la FC Argeș a dorit să nu-l introducă în teren, în jocul de la Timișoara, pe Nicolae Dobrin, pentru a-l menaja. De asemenea, nici celălalt atacant valoros al lui FC Argeș, mă refer la Marin Radu II, nu a jucat, deoarece era accidentat. În aceste condiții, domnul antrenor Florin Halagian m-a chemat și mi-a zis: „Copile, trebuie să joci, am încredere în tine, să nu ai emoții, pentru că toți colegii tăi îți vor fi alături. Nu uita! Nu vei fi singur pe teren, te vor ajuta toți”. Numai eu știu ce sentimente mă încercau, câte emoții și gânduri îmi treceau prin minte. Nu voiam sub nicio formă să mă fac de râs… Și nu m-am făcut, deși eram necopt, aveam doar 17 ani… Nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul!
Citește și La ceasul amintirilor. Radu III: „Tănase Dima a fost adevăratul antrenor al lui FC Argeş!”
„Mi-a spus să profit de calitățile mele”
Vă mai amintiți primul sfat primit din partea domnului Florin Halagian?
– Da, mi-a spus să profit de calitățile mele și să nu mă complic pe teren. Aveam detentă foarte bună, aveam și viteză, dar trebuia să muncesc din ce în ce mai mult. Îmi amintesc, de asemenea, și primul sfat primit de la nea Lenci. Mi-a spus: „Pentru a putea ridica 75 kg duminică, în meciul oficial, trebuie să ridici 100 de kilograme în cursul săptămânii, în timpul antrenamentelor”. Se referea la faptul că ședințele de pregătire erau foarte dure, punea foarte mare accent pe pregătirea fizică și pe disciplină.
Trei calități și trei defecte…
– Sunt tolerant, îmi place să ajut și sunt loial. O dovadă elocventă de loialitate o constituie faptul că de 24 de ani lucrez în același loc, la Stadionul Oțelul. În ceea ce privește defectele, pun prea mult suflet în tot ceea ce fac, sunt prea darnic și am foarte mare încredere în oameni. Din păcate, mulți m-au dezamăgit.
O amintire cu Nicolae Dobrin aveți?
– Am multe amintiri, normal, dar vă voi povesti ceva ce mi-a rămas întipărit în minte și în suflet. Mă înțelesesem să merg să joc la FC Olt, acolo unde antrena Florin Halagian. FC Argeș nu voia să mă piardă și a organizat un meci pentru mine, la Reșița, acolo unde era portar celebrul Rică Răducanu. Gicu Dobrin mi-a zis că îmi dă 10 mii de lei dacă rămân la Pitești. Am plecat la Herculane, în cantonament, am mers să jucăm meciul amical, iar la revenirea în Pitești, Dobrin mi-a dat suma promisă. Ținea foarte mult la mine și nu voia să plec de la FC Argeș; îmi spunea că sunt un jucător indispensabil pentru echipă și trebuie să rămân în Trivale.
Iată încă o latură a marelui Nicolae Dobrin: nu numai ca jucător a fost magnific, ci și ca om. Era de o calitate umană ireproșabilă, ținea la colegi enorm, nu ne certa deloc.
„Secretele mariajului nostru sunt înțelegerea și respectul reciproc”
Cum v-ați cunoscut soția?
– Cu Nicoleta, soția mea, am fost coleg în clasele primare și gimnaziale. Apoi, fiecare a pornit pe drumul său și nu ne-am mai întâlnit mulți ani. Destinul mi-a scos-o în cale la București. Ea terminase ASE-ul, eu eram student la Galați, la Facultatea de Mecanică. Tocmai primise repartiție lângă Galați, așa că ne-a fost ușor să păstrăm legătura. Ne-am căsătorit la scurt timp, în anul 1984, și avem 41 de ani de căsnicie. Secretele mariajului nostru sunt înțelegerea și respectul reciproc. Avem un fiu, Florian, care lucrează la o companie celebră din Londra. Suntem foarte fericiți și împliniți.
Ce meci v-ați dori să retrăiți?
– Partida cu Nottingham Forest, de acasă, unde 15 mii de spectatori ne-au aplaudat la scenă deschisă. Eu am intrat în repriza secundă și am evoluat o jumătate de oră. La englezi jucau fotbaliști celebri, precum Vivian Anderson, Frank Gray, Larry Lloyd, Kenny Burns, Tony Woodcock, John Robertson etc.
Sunteți la curent cu evoluția echipei FC Argeș?
– Urmăresc cu interes ceea ce face președintele Dani Coman acolo și apreciez susținerea din partea oficialităților locale. Acolo se va construi un stadion modern, iar acest lucru spune foarte multe despre implicarea autorităților în viața echipei.
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Nicolae: „Am fost devotat clubului FC Argeş, am iubit Piteştiul!”
Citește și La ceasul amintirilor. Viorel Krauss: „Pe teren, Dobrin nu vorbea deloc şi nu certa pe nimeni”
0 Comentarii