Bucureștean get-beget, a crescut la juniorii lui Dinamo și a ajuns în Trivale în vara lui 1968. A debutat într-un meci cu Steaua, scor 0-2. De atunci și până la 34 de ani avea să joace neîntrerupt, timp de 11 sezoane consecutive, în tricoul lui FC Argeș. S-a impus ca fundaș stânga, fiind integralist în două dintre sezoane, unul fiind cel din 1979, când piteștenii și-au adjudecat al doilea campionat.
A avut o medie de 30 de meciuri pe sezon. Până la finalul carierei avea să bifeze peste 350 de jocuri în competițiile oficiale, dintre care 335 în prima ligă (cu patru goluri marcate), 20 în Cupa României și 13 în cupele europene. Convocat la națională de două ori, în anii de glorie ai Argeșului, 1972 și 1979, Ivan a mai jucat 3 meciuri la selecționata olimpică. De asemenea, se poate mândri că a bifat toate minutele în victoriile cu Panathinaikos, Valencia și Real Madrid. Acum în vârstă de 79 de ani, fostul fundaș ne-a vorbit despre marea sa dragoste – FC Argeș, despre familie și prietenia strânsă pe care a avut-o cu Nicolae Dobrin.
Domnule Petre Ivan, ați fost în teren când FC Argeș a obținut cele două titluri de campioană a României. Cum ați ajuns în Trivale?
– Am poposit acolo în anul 1968 și am jucat până în 1980, când, din cauza unei accidentări la genunchi, am fost nevoit să pun ghetele în cui. Aveam 34 de ani…
Am venit la FC Argeș de la Dinamo, odată cu portarul Spiridon Niculescu. Am jucat 11 sezoane la Pitești și vă spun cu mâna pe inimă: dacă m-aș mai naște o dată, tot în tricoul echipei FC Argeș aș evolua. Am venit în returul sezonului 1968-1969 și am jucat doar două partide, pentru că titularul postului era Ivan I. Fiind mai în vârstă, avea experiență, era la apogeul carierei și pe el îl foloseau antrenorii de atunci, mă refer la Ion Bălănescu și Eugen Mladin. Între timp, lucrurile s-au schimbat, a venit Titi Teașcă antrenor și de atunci n-am mai ieșit din primul 11.
Vă propun să deschidem împreună cutia cu amintiri legate de FC Argeș.
– Cu mare drag accept provocarea. Două momente îmi vin în minte. Prima amintire este legată de sezonul 1968-1969, când ne luptam pentru evitarea retrogradării. Am jucat un meci decisiv, în ultima etapă a acelui sezon, în deplasare, la Târgu Mureș, și am învins cu 3-0. Dacă pierdeam, retrogradam. Antrenorul nostru era Titi Teașcă, era un om foarte organizat. Am ajuns la Pitești și lumea ne-a așteptat cu flori. Eu am plâns, pentru că așa ceva nu mai trăisem niciodată în viața mea. Cel de-al doilea moment îl are în centru pe Nicolae Dobrin.
„Să nu-mi mai zici Gicu, ci nașule!!”
Știu că ați fost foarte apropiat de acesta…
– Exact, este nașul meu. FC Argeș nu exista fără Dobrin. Ca fotbalist, Dobrin a fost unic. Vă rog să-mi permiteți să redau o descriere pe care i-a făcut-o, cu mult timp în urmă, Fănuș Neagu. A spus: „În clipa în care îl vedem lângă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme, căci el este toreadorul răsfățat de soartă și de noroc, iar noi suntem dragostea lui plătită cu sânge de taur”. Formidabile cuvinte…
Ca om, Dobrin a fost senzațional, un prieten de nădejde, pe care te puteai baza în orice moment. M-am apropiat de Dobrin la nunta unui coleg de echipă, Noni Cârciumărescu. Eram la Topoloveni, acolo unde a avut loc evenimentul. Eu nu eram căsătorit, mi-am așteptat viitoarea soție la gară și am ajuns mai devreme la nuntă. Ne-am retras pe malul unui râu să vorbim, am mai zăbovit, am mai băut un pahar de vin, iar când a venit momentul să ne așezăm la masă, m-am nimerit lângă Dobrin, care venise cu soția sa. Partenerele noastre au făcut cunoștință, am vorbit de parcă ne cunoșteam de când lumea; la final, Dobrin ne-a invitat acasă la el, la Pitești. Am acceptat cu plăcere, iar acolo am avut parte de cea mai frumoasă surpriză din viața noastră. Dobrin mi-a zis cu fermitate: „Să-mi zici nașule de acum înainte, eu și Gica te voi cununa. Să nu-mi mai zici Gicu, ci nașule!”. Eu și viitoarea mea soție am rămas muți de uimire. Am cerut-o în acel moment în căsătorie și apoi totul a venit de la sine. Așa a început prietenia mea cu Dobrin. Am fost foarte apropiați, mi-a dat sfaturi prețioase, era omul cu care mă sfătuiam cel mai mult.
Citește și La ceasul amintirilor. Remus Vlad: „Gicu Dobrin mi-a dat banderola de căpitan de echipă”
„A fost dragoste la prima vedere”
Cum v-ați cunoscut soția? A fost dragoste la prima vedere?
– Pe Margareta, soția mea, am cunoscut-o în București, în cartier, și da, a fost dragoste la prima vedere. Ea lucra în București, era operator la un oficiu de calcul. Nu era pasionată de fotbal, nu prea venea la meciuri, dar mă susținea la bine și la greu. Dacă venea la câte un joc, ajungea spre final, să nu se plictisească…
Avem împreună o fiică, Daniela, care poartă numele băiatului lui Dobrin, Dan. Ne mândrim cu două nepoate, Eva, 14 ani, și Ingrid, 11 ani, care ne aduc bucurie și împlinire, ne fac viața mai frumoasă.
Când erați fotbalist, ce vă reproșa soția?
– Că stau prea mult plecat de acasă, însă îmi înțelegea meseria. Cel mai mult îmi reproșa că mai scăpam la câte o bere în plus cu Dobrin și cu alți jucători… Mă mai dojenea, dar se calma și lucrurile intrau pe făgașul normal.
Vă mai amintiți când ați câștigat primii bani din fotbal?
– Da, jucam la Dinamo și am luat 1600 de lei. Să știți că fotbaliștii din perioada aceea nu puneau banii pe primul loc, ci jucau de plăcere, voiau să se facă remarcați și să fie iubiți de public. Asta am observat…
O calitate și un defect…
– Sunt organizat. La capitolul defecte, aș adăuga faptul că am prea multă încredere în oameni.
Mai păstrați legătura cu foștii colegi de echipă?
– Evident, am mâncat împreună o pâine la FC Argeș… vorbesc des cu Vasile Stan, cu Radu II, cu fratele regretatului Constantin Cârstea. Mulți s-au prăpădit, dar le păstrez o amintire vie în sufletul meu.
„Am și acum remușcări că l-am accidentat pe Amancio Amaro în meciul cu Real Madrid”
Regretați ceva din trecutul dumneavoastră?
– Da, am niște remușcări ce nu-mi dau pace nici astăzi, deși au trecut zeci de ani de atunci. S-a întâmplat în meciul contra echipei Real Madrid, de la Pitești. Eu am greșit la golul oaspeților: Amancio Amaro, jucător ce evolua în naționala Spaniei atunci, m-a driblat pe mine și i-a pasat autorului golului… La faza următoare, am fost agresiv și l-am accidentat atât de tare pe Amancio încât acesta nu a mai putut continua meciul și a părăsit terenul. Acel gest nu mi l-am putut ierta niciodată, am avut și am remușcări câte zile voi avea.
Urmăriți evoluțiile actualei echipe a lui FC Argeș?
– Categoric. Sufletul mi-a rămas în Trivale. Am mare încredere în Bogdan Andone, are stofă de antrenor și poate duce Argeșul acolo unde îi este locul. Argeșul de acum mai are nevoie de jucători de calitate.
Uitați-vă în urmă, în 11 sezoane petrecute la FC Argeș, am obținut două titluri naționale, nu unul după altul, ci la o distanță de câțiva ani… Da, pentru că relațiile de joc și omogenitatea unei echipe se clădesc în ani de muncă și de sacrificii. Este imposibil ca astăzi să bați din palme și mâine să promovezi!
Citește și La ceasul amintirilor. Tănase Dima: „FC Argeş a fost prima mea dragoste”
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Toma: „Am luat istoria bătrânilor noştri şi am dus-o mai departe”
0 Comentarii