Andrei Speriatu are 68 de ani, e născut la Toporu, în județul Teleorman, pe 29 septembrie 1957, și a jucat 408 meciuri în primul eșalon al României. S-a făcut remarcat la FC Argeș (1976-1980, 1986-1990), echipă cu care a câștigat titlul, în sezonul 1978-1979. Ca jucător, „Speri” a mai evoluat la Dinamo (1980-1981) și la Sportul Studențesc (1981-1986, 1990-1993).
În străinătate, a jucat o scurtă perioadă în Israel, la Shimshon Tel-Aviv (1991-1992). A fost titular între buturile argeșene la victoria memorabilă cu Valencia lui Mario Kempes, 2-1, pe 18 octombrie 1978. Se află pe locul al treilea în topul celor mai longevivi portari români, după Costel Câmpeanu și Silviu Lung.
Domnule Speriatu, cum v-ați autocaracteriza?
– Sunt punctual și vertical, dar și disciplinat. De la părinții mei am moștenit aceste calități. Sunt, de asemenea, și un familist convins. Educația primită acasă contează enorm. Și eu le-am transmis celor doi băieți ai mei sfaturile morale și sănătoase pe care mi le-au dat ai mei. Locuiesc la Ștefănești și cei doi copii au case lângă mine. Cea mai mare avere a lui Andrei Speriatu o reprezintă familia, așa le spun tuturor. Face soția o ciorbă, îi chemăm și pe ei, cu familiile lor. Ne înțelegem foarte bine, avem o relație foarte apropiată, iubirea și respectul sunt primordiale. Nu tot timpul este soare și frumos, dar depinde de noi să avem zile însorite. Certurile nu au loc în familia noastră. Eu și soția ne înțelegem și cu nurorile, sunt fetele noastre. Avem doi copii, Flavius și Bogdan, dar și doi nepoți minunați: un băiat, Andrei Cătălin, care este student la Sibiu, și o fată, Rebeca Maria, în clasa a IX-a. E frumoasă și foarte mândră de faptul că bunicul este un fost mare jucător al echipei FC Argeș. Sunt taxiul ei, o duc mereu la școală. Mă sună și mă întreabă: „Tataie, scuză-mă că te deranjez, mă poți duce și pe mine la școală?”. Zis și făcut! Nu stau nicio clipă pe gânduri, las toate treburile și o reped la școală. Se mai întâmplă s-o întrebe profesorii dacă este nepoata lui Andrei Speriatu…
Vă rog să-mi vorbiți despre primul contact cu fotbalul…
– Totul a început ca o joacă, dar am avut lângă mine o persoană care iubea fotbalul, un poștaș, Radu Prodan, la Toporu, acolo unde am copilărit… Ca o paranteză, vă dați seama cum suna Andrei Speriatu, originar din Toporu… El mi-a insuflat pasiunea pentru fotbal. Fiind poștaș, apărea ziarul Sportul, care mă atrăgea. Zilnic îl cumpăram și îl citeam din scoarță-n scoarță; mă atrăgeau cronicile meciurilor și țineam cu Rapid. Poștașul era suporterul Stelei, iar între noi apăruse o rivalitate. Până în clasa a VIII-a am ținut-o așa,… Când băteam mingea pe maidan, făceam și pe comentatorul sportiv. Eu comentam și un verișor îmi șuta la poartă. M-a ajutat foarte mult faptul că am vorbit întruna în poartă, nu-mi tăcea gura. Nu m-a învățat nimeni, totul a venit natural.
Ce-a urmat?
– Eu cred în soartă, în destin. Copil fiind, am mers la o selecție la Rapid București, eram la gimnaziu. Tata nu m-a lăsat și m-am întors la Toporu. Am dat examen la Școala profesională CFR din București, dar m-a repartizat la Pitești, la același liceu, la secția lăcătuș mecanic. Eram foarte îndrăgostit de fotbal. Când am ajuns aici, mi-a atras atenția numele străzii Stadionului, mi-a plăcut cum suna denumirea și am zis în sinea mea că trebuie să joc fotbal, să nu renunț la visul meu. Primul antrenor a fost Dan Silvășanu, timp de șase luni, apoi, în primăvara anului 1973, m-a văzut nea Lenci Ianovschi; s-a cam speriat când a auzit că sunt originar din comuna Toporu… M-a întrebat apoi dacă tata e înalt și m-a rugat să-i arăt mâinile. Așa a început totul… Am făcut antrenament cu echipa mare. Eram legitimat la Spicu Toporu, iar când s-a perfectat transferul la juniorii lui FC Argeș, ziarul Sportul a titrat: Un nou transfer la FC Argeș: Andrei Speriatu, de la Spicu Toporu! Suna ciudat, dar nu aveam ce face. Nea Lenci a fost omul care a avut încredere în mine mereu.
Știu că domnule Leonte Ianovschi a vrut să vă schimbați numele…
– Da, când a aflat cum mă cheamă, mi-a zis fix așa: „Andrei, când vei ajunge portar, pentru că eu sunt sigur că tu vei avea o carieră strălucitoare, vor începe comentatorii sportivi să spună că respinge balonul Speriatu… parcă nu sună bine. Hai să schimbăm numele!”. Mi-a sugerat să mă cheme Adriano Speri, dar tatăl meu a sărit ca ars, refuzând categoric. Apoi, toți îmi ziceau Speri, de la speranță… În altă ordine de idei, eram cu FC Argeș într-un cantonament la Băile Herculane și cineva ne-a făcut epigrame. Despre mine a spus: „Se scrie greșit Speriatu/ În ziar și nu-i frumos/ Față-n față cu băiatul,/ Atacantu-i sperios!” Ceva formidabil, care m-a emoționat mult.
Citește și La ceasul amintirilor. Radu III: „Tănase Dima a fost adevăratul antrenor al lui FC Argeş!”
Citește și La ceasul amintirilor. Doru Nicolae: „Am fost devotat clubului FC Argeş, am iubit Piteştiul!”
„M-am născut în gară!”
Despre copilărie ce-mi mai puteți spune?
– Am o poveste de viață pe care nu foarte mulți o cunosc. Eu m-am născut în gară, la Drăgănești – Vlașca, județul Teleorman. Mama era din această comună și a vrut să meargă acolo să nască. Ai mei s-au dus până la gară, cu căruța, și, până să vină trenul, am apărut eu pe lume… Când am crescut și mi-am aflat povestea, am fost convins că voi ajunge impiegat, nici prin cap nu-mi trecea că voi fi fotbalist.
Vă rog să-mi vorbiți despre debutul la FC Argeș.
– Nu voi uita niciodată ziua de 25 noiembrie a anului 1976. Atunci am debutat, într-un joc la Arad, împotriva echipei UTA. Am fost învinși cu 3-1. Am intrat în locul lui Gheorghe Cristian, dar nu am luat gol. Am petrecut o perioadă formidabilă în tricoul lui FC Argeș. Am terminat pe locul secund, în ediția 1977-1978: am pierdut la Oradea, în ultima etapă, și am ratat titlul, dar, în sezonul următor, am câștigat campionatul și bucuria a fost de nedescris. Am învins-o pe Dinamo, cu 4-3, chiar la ea acasă, răsturnând calculele hârtiei.
O amintire cu Dobrin?
– Stăteam după antrenamente și îmi șuta la poartă, îi plăcea foarte mult să mă dribleze. Eu am fost foarte muncitor, am tras tare. Nea Gicu Dobrin a fost deosebit, a iubit fotbalul și fotbalul l-a iubit pe el. A avut harul de a face ceea ce dorește cu mingea, Dumnezeu l-a înzestrat cu acest dar. Aveam discuții interminabile, povesteam, discutam despre orice. Era un om de calitate, te sfătuia și nu te certa niciodată în teren.
Copiii v-au moștenit talentul?
– Au cochetat și ei cu fotbalul, dar nu la nivel înalt. I-am luat la Dacia, atunci când am fost antrenor acolo. Numele Speriatu a cântărit foarte greu, toți îi comparau cu mine… Uitați-vă ce calvar îndură Nicolae Dică. Ce vină are copilul lui? Privește-l din alt punct vedere, dacă are calități, lasă-l să joace, nu te uita că îl cheamă Dică… Avem tendința de a compara și nu este deloc în regulă. Eu nu i-am lăsat să se facă portari pe copiii mei. Le-am zis să dea atâtea goluri câte am primit eu, adică vreo 500.
„Nu a fost mereu lapte și miere”
Cum v-ați cunoscut soția?
– Pe Maria, soția mea, am cunoscut-o la Pitești. M-m însurat repede, am vrut să mă așez la casa mea. Era foarte serioasă și cuminte, avea o naturalețe aparte. Îmi doream o familie sănătoasă, muncitoare. La început, când am cunoscut-o, nu vorbea, acum vorbește mult… Se uita ca la soare la mine…
Lăsând gluma la o parte, Dumnezeu ne-a unit, nu ne-a fost deloc ușor, nu a fost mereu lapte și miere, să știți. Eu am fost tot timpul plecat singur, dar distanța nu a constituit deloc un impediment în relația noastră. Avem 47 de ani de căsnicie. Care este secretul? Faptul că am fost deschiși și am avut încredere unul în altul. Am fost destul de echilibrați și niciunul dintre noi nu a fost suspicios. A iubi nu înseamnă a fi gelos.
FC Argeș a început foarte bine play-off-ul și este la un pas de promovare.
– Am iubit și voi iubi mereu această echipă. Dovadă și faptul că sunt antrenor de portari la Centrul de Copii și Juniori de la FC Argeș, unde îmi exercit cu pasiune meseria. Asta spune totul, cred eu, despre ceea ce simt față de culorile alb-violete. Echipa de seniori se află într-un moment extraordinar, care trebuie să fie gestionat foarte bine. Suporterilor echipei le transmit să aibă încredere în jucători și să-i susțină tot timpul.
Citește și La ceasul amintirilor. Aurel Ancuţa: „Dobrin citea foarte mult, avea mereu cuvintele la el”
Citește și La ceasul amintirilor. Viorel Krauss: „Pe teren, Dobrin nu vorbea deloc şi nu certa pe nimeni”
0 Comentarii