Născut la 30 august 1946, Alexandru Mustățea a descifrat primele taine ale sportului rege la piticii lui Dinamo București. În 1964 s-a transferat la Universitatea Cluj, debutând pe prima scenă a fotbalului românesc în tricoul ardelenilor, în 1965.
În anul 1971, după ce s-a întors la Dinamo, Alexandru Mustățea a câștigat campionatul cu echipa din șoseaua Ștefan cel Mare. Din anul 1972 și până în 1976 a evoluat la FC Argeș, apoi a decis că a venit momentul să agațe ghetele-n cui, optând pentru o carieră în arbitraj. Fotbalist talentat, numărându-se la vremea sa printre mijlocașii de valoare din prima divizie, Alexandru Mustățea a fost un fotbalist iubit și de publicul din Trivale. Economist de profesie, a fost în paralel și arbitru divizionar.
Din 1979 ajunge în lotul pentru divizia A, unde s-a remarcat printr-o ținută sportivă ireproșabilă. Din păcate, în urmă cu 24 de ani, lumea fotbalului românesc a fost zguduită de dispariția fostului fotbalist Alexandru Mustățea, la doar 55 de ani. A lăsat în urmă multă durere, o soție și o fiică pe care le-a iubit nespus. Foștii colegi spun că acesta a fost un model de profesionalism și perseverență și vorbea deseori despre fotbal cu respectul și înțelepciunea unui om care a reușit în viață doar prin forțele proprii. Doamna Alexandrina, 77 ani, soția sa, care locuiește acum la București, a deschis „sertarul” cu amintiri neprețuite și ne-a relatat crâmpeie din viața minunată petrecută alături de fostul mare fotbalist.
„Argeșul avea, la vremea aceea, o echipă strălucită”
Cât de mult a iubit soțul dumnevoastră clubul FC Argeș?
– A fost foarte atașat de echipa din Trivale, având în vedere faptul că acolo era extrem de iubit. Argeșul avea, la vremea aceea, o formație strălucită, toți jucătorii erau excepționali, era foarte mare concurență pe posturi.
Cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?
– Ne-am cunoscut la Cluj, în perioada studenției, pe când Sandu (n.r. – Alexandru Mustățea) juca la Universitatea Cluj. Ne-am întâlnit pe stradă, întâmplător. Eu eram cu o prietenă, el era cu un coleg de echipă, care o cunoștea pe amica mea. Am ieșit împreună la o cafea. Ne-am plăcut din prima clipă, ne-am reîntâlnit… și, în cele din urmă, ne-am căsătorit. Eu eram în ultimul an de studii, el terminase facultatea și se transferase la Dinamo București, revenind, de fapt, acasă.
„Am petrecut ani minunați la Pitești”
Vă mai amintiți cum a ajuns Alexandru Mustățea să evolueze în tricoul echipei FC Argeș?
– Amintirile sunt încă vii, deși au trecut zeci de ani de atunci. După ce a terminat facultatea, s-a întors la clubul de unde plecase în fotbalul mare, la Dinamo. Întrucât era o concurență acerbă pe posturi, bucureștenii l-au împrumutat la FC Argeș, însă doar pentru un an. Ne-am mutat la Pitești, cu fetița noastră de trei luni, păstrându-ne apartamentul din capitală, cu gândul că ne vom reîntoarce acasă. Dar n-a fost să fie. Ne-am atașat de oraș, ne-am făcut prieteni. Sandu a fost primit cu brațele deschise la Pitești, de echipă și de suporteri. Așa că am rămas și ne-am făcut argeșeni, pot să spun. Am petrecut ani minunați acolo, nu doar pentru că eram tineri și entuziaști, ci și pentru că trăiam oarecum în afara atmosferei mohorâte a vieții de zi cu zi, a unui regim opresiv. Fotbalul era unul dintre acele puține locuri în care oamenii uitau de grijile cotidiene și se lăsau pur și simplu purtați de emoții. Fotbaliștii erau iubiți, ridicați în slăvi la victorie, „dojeniți” la eșecuri, dar fără ranchiună ori violență. Stadionul era veșnic plin, iar noi, soțiile băieților, eram nelipsite. Așa s-au legat și unele prietenii, care au depășit cadrul strict al întâlnirilor de la meciuri, pentru a se prelungi în viața „domestică”, în vizite, petreceri, vacanțe împreună. Cei mai apropiați ne-au fost Marcel și Aurelia Pigulea, cu care am legat o prietenie strânsă. Îmi amintesc cu drag și amuzament de un moment consemnat de presa din Turcia, în urma unui meci al echipei FC Argeș cu o echipă turcească, protagoniștii articolului fiind „Musteter” și „Piguler”, care au „croit” împreună nu mai știu ce fază spectaculoasă. Așa le-a rămas numele în cercul nostru restrâns, prilej de nesfârșite râsete și glume.
„Iubitor de literatură, muzică și film”
Suporterii știu cum era fotbalistul „Musteter”. Vă rog să-mi spuneți cum era omul Alexandru Mustățea.
– Iubea fotbalul enorm, i se dedica trup și suflet. Trăia fiecare moment la maximum, fără abateri de la disciplina sportivă. De la bucuria victoriei la durerea inevitabilelor înfrângeri, totul i se citea pe chip. Era ca o carte deschisă. Durerea cea mai mare a venit când, la doar 27 de ani, a fost nevoit să renunțe la viața de fotbalist, în urma unei accidentări la genunchi, cu ruperea ligamentelor încrucișate. Au fost momente de cumpănă, peste care a trecut în cele din urmă, grație reintrării în lumea fotbalului, ca arbitru, ceea ce i-a adus destul de rapid satisfacții. Asta pentru că s-a pregătit cu seriozitate și tenacitate.
Despre calitățile lui am vorbit implicit în cele spuse până aici. Aș mai adăuga una, umorul lui foarte special, fin, aproape imperceptibil pentru cei care nu-l cunoșteau. Cât despre defecte, normal că existau, dar trecerea timpului le-a estompat, iar în amintirile mele au rămas doar lucrurile frumoase. Și prefer să rămână așa.
Ce alte pasiuni avea soțul dumneavoastră?
– Sandu era iubitor de literatură, muzică și film. Băieții îl porecliseră, cu simpatie, „poetul mazăre”, marcând astfel un dat care îl deosebea de ceilalți. N-am înțeles legătura cu mazărea, că nu era mâncarea lui preferată, iar sensul metaforic îmi scapă.
FC Argeș a revenit pe prima scenă a fotbalului românesc, iar în acest sezon are evoluții din ce în ce mai bune…
– Mă bucur mult să aud aceste informații. Piteștiul a avut mereu fotbaliști foarte buni, acolo a fost un izvor nesecat de talente. Să nu uităm că pentru FC Argeș a jucat și Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist român al tuturor tinpurilor. Le doresc mult succes jucătorilor, antrenorilor și conducătorilor de acolo.
Vă rog să transmiteți un mesaj și suporterilor alb-violeți!
– Să-i susțină mereu pe băieți, să le fie alături, indiferent de situație. Să știți că imprevizibilul domnește și în fotbal, nu doar în viață. Chiar dacă se mai întâmplă ca jucătorii să piardă un meci, trebuie încurajați să se ridice, să fie puternici, să creadă în forțele proprii, să nu renunțe nicio clipă la visul lor. Succes tuturor!
Citește și Dincolo de gazon! Florin Borţa: „Aveam 5 ani şi jumătate când m-am apucat de fotbal”
0 Comentarii