Aș începe un pic mai abrupt, brusc și destul de trist rubrica de azi. Titlul macină bine din gânduri și, oricât aș încerca, tot la jurnal ajung. Ca un calic, fără să vreau să par, de foarte multe ori mă trezesc spunând și bătând în piept, cum că mare noroc pe generația asta a noastră, teribil noroc, cel mai uluitor din isoria planetei. Am argumente care, cred eu, pot convinge. Am mai spus și repet: am apucat să vedem zborul pe Lună, deci știința în pura ei ascensiune, frigiderul, mașina de numărat bani și toate celelalte pe care nu le mai enumăr, în frunte cu acest major motiv care se numește… internet! Hai că atunci când au apărut telefonul și, mai înaintea lui, semnalul Morse, mai treacă-meargă! Dar ca să te uiți la o bucată de sticlă și să îți vezi mama, bunicii, prietenii și să-i și mai auzi!… Asta da… evoluție! Și tot în vremea noastră s-au clonat și primele oi, numai atitudinea încă nu, numai sfânta și dreapta atitudine dumnezeiască încă nu.

Citește și Jurnal din cana cu păsări. Ţi-e foame, bă, Sile?

M-am aprins din nou eu, păcătosul! Da, nu poci să-mi văd de drum, nu pot fi căldicel, mi se pare. Tot văd și revăd pe căile de socializare îndemnuri spre… lumină! Îmi place și mă topesc de mor după Petre Țuțea, al nostru și al lor, al dumneavoastră și al meu, al lui și al DOMNULUI! Că treișpe ani făcu pușcărie pentru (să iertați că reproduc) un popor de idioți! Și? Se schimbă ceva, s-a schimbat ceva? Gloata neputinței și armata lui copy-paste taie și spânzură – intelectuali fără nicio crizantemă în acvariu, fel și fel de șmecheri pricepuți în evaziune, tot felul de cocoșați învelind o mare parte din presa scrisă sau vorbită, o grămadă ordonată a țăranului care cumpără roșii de la supermarket, după care le vinde în fața porții ca fiind de grădină, un copac în care stă altoită diaspora cu șlapi, slugi și pârnăiași care numără la mărunțișul celuilalt, o furnicătură de disidenți care fură din lacrima lui Coposu, Țuțea și ale celorlalți sfinți ai închisorilor – și tot așa, și tot așa până când, vrei-nu vrei, dai și de o Românie înaltă; e micuță și o ține DUMNEZEU la brâu!

Vin sărbătorile și nu prea mai este nimeni pe acasă – casa aceea în care încă trăiește Petre Țuțea! A început POSTUL CEL MARE – și repede să ne adăpostim sub ACOPERĂMÂNTUL MAICII DOMNULUI. Să ajunăm timp de patruzeci de zile, așa cum a făcut Prorocul Moise, așa cum s-a întâmplat, dar şi cu postul patriarhilor din Vechiul Testament, să ne pregătim, frați și surori! IISUS HRISTOS sosește!
Florian Silişteanu

Citește și Jurnal din cana cu păsări. Am văzut minunea apariţiei Luminii Sfinte