Construiesc prima închisoare din România în care dacă vrei să intri trebuie să plătești. Și plătești binișor… Nu scapi cu o ciorbă, nu-ți merge cu mărunțișul pe care îl scuipi nestingherit atunci când te trezești că vărul tău din Germania, după ce a venit să își ia țara înapoi, a plecat în concediu. S-a fumat și asta! Șuții și intelectualii ale căror gogoși nedospite au rămas neatinse vor o țară ca afară. Pun pe picioare o academie a speranței. Nu intru în amănunte, că n-am trecut pe la casierie, așa că amân bairamul pentru data viitoare. Treaba cu închisoarea în care dacă vrei să intri trebuie să plătești e pe bune. Dacă aș da rețeta ar bubui presa. În țara asta bubuie orice, numai ideile care ating supremația, nu!
Încă un pic și gata cu vara. E o vorbă bătrânească, una în care se aglomerează niște semne, care, luate așa… la un loc, conturează ideea unei pălării. Ieri, 22 august 2018, în autobuzul care leagă ce a mai rămas din petrochimie de Bascov, doi bătrânei, binișor trecuți de 70 de ani, se zburleau unul la altul pe chestia pensiilor. Fiecare primea pe lună aproximativ 3000 lei. La un moment dat, unul a arătat cu degetul pe fereastră un grup de tineri. „Îi vezi? Cei mai mulți dintre ei nu au lucrat niciodată, deși au aproape 30 de ani. Pe timpul lui Ceaușescu te împingeau de la spate să muncești. Păi, ce pensie să mai prindă ăia, poate când se vor angaja și ei la o fabrică, atunci când or împlini 65 de ani – vârsta pensionării! HA-HA-HA!”
Prin clasa a doua am fugit de acasă cu trenul. Bani de drum am strâns repede. Am improvizat, cum că merg la tata care e șofer pe șantier în București. M-a fascinat pur și simplu cum suna… ȘANTIER. Ca să nu mă plictisesc pe drum, am mai convins un pici să-și ia ghiozdanul și să pornim împreună. Am sugerat să nu anunțăm părinții și asta fiindcă suspansul nu ar mai avea loc. Drumeția s-a sfârșit prin stația de la Golești. A venit nașul și ne-a cerut biletele. Am uitat să spun că am urcat direct la prima clasă: scaune capitonate, mochetă și taifas de conițe și domni cu pălărie. Am fost dați jos din tren și predați unei echipe de ceferiști care ne-a ospătat cu sifon și biscuiți. Apoi, spre seară, ne-au pus într-un vagon cu etaj. Când am deschis ușa casei s-a făcut liniște, mama era în conferință cu toate tantile din cartier, care mai de care mai inspirată în a ghici ce s-a întâmplat. În zadar însă. M-am trezit dimineață pe la ora 4, încins de niște curele. Mă căutaseră prin spitale, pe la miliție și pe la tanti Maria de la București, pe la neica Mocanu, la tataie Câmpeanu. Nu exista încă Jules Verne al nostru care să născocească internetul. Cert este că viața mi s-a schimbat  teribil. Eram în clasa a doua, cel mai înalt dintre colegi, așezat mereu în prima bancă. Nimeni nu îmi dădea scoborul cu împrumut, nimeni nu împărțea pachețelul cu mine și niciuna dintre fete nu mă lăsa să o pup pe obraz. La școală n-am mers două zile. M-a învoit tata, nu de alta, dar aveam niște vărgi de la curea, iar fundul meu de școlar nu se putea obișnui cu umilința. De ce mi s-a schimbat viața? Am devenit vedetă. Toți copiii, inclusiv ăia mari dintr-a opta, se îngrămădeau să mă cumpere cu fel și fel. Toți doreau să îmi asculte povestea. Iar eu continuam narațiunea fără să mă plictisesc, fiindcă o presărasem cu multă, foarte multă emoție. Ca să ajungi cineva trebuie să taci atunci când Dumnezeu face prezența!
Florian Silişteanu – un poet român printre ai lui