# Mădălin Ionaşcu, antrenorul care parcurge zeci de mii de kilometri prin lume cu tenisul de masă

Exceptând generaţia telefoanelor deştepte, greu e de găsit un fost copil care să nu fi bătut mingea. Aia mică, de celuloid, cum era pe vremuri, lovită cu paleta făcută din te miri ce sau cumpărată de la „Casa Vacanţei” şi „îmbunătăţită” prin aplicarea unor feţe noi, ca să bage efect. Ping-pong se juca oriunde: în apartament pe masa de 8 persoane, la şcoală sau în locurile special amenajate între blocuri. Iar nostalgia momentelor de atunci nu include şi amintiri despre tehnică, tactică şi poziţie. Doar că unii alegeau câte o priză mai diferită, „ca chinezii”. Aşa că diferenţa între a juca ping-pong şi a practica tenis de masă am aflat-o cu puţin ajutor de la unul dintre antrenorii loturilor naţionale, Mădălin Ionaşcu, deja muscelean prin adopţie şi performanţe.
A venit la Câmpulung prin 2007, ca jucător la Clubul Sportiv Pristavu, şi în scurt timp a preluat frâiele de antrenor. Chiar el recunoaşte că asta se vedea făcând, pregătind copiii să deprindă tainele unui sport care, la prima vedere, pare o joacă de-a lor. „A fost un context, mi s-a propus, am început şi încet-încet am început să creştem, iar din 2011 am încetat să mai joc şi m-am dedicat complet antrenoratului. Am pornit cu entuziasm, deşi a fost destul de greu, dar o aveam pe Camelia Poştoacă (n.red.: primul sportiv de top al CS Pristavu). Multe deplasări, multă implicare, practic de dimineaţă până seara mă ocupam de antrenamente, de deplasări, de organizare… Şi au venit şi rezultatele, iar primul mai important a fost titlul de campion naţional la juniori, în fapt primul al clubului, la băieţi, cu Alex Manole, la doar 14 ani, Alin Spelbuş şi Ştefan Ghinea. Apoi, de-a lungul timpului, am luat titluri cam la toate categoriile de vârstă, inclusiv la seniori. Au fost ani în care am jucat finala la toate categoriile: cadeţi, juniori şi seniori”, povesteşte Mădă Ionaşcu.
În timp, cum rezultatele vorbesc şi recomandă, tânărul antrenor a intrat în atenția Federaţiei Române de Tenis de Masă. A început cu lotul de perspectivă, apoi a fost antrenor secund la lotul de cadeţi, iar acum este antrenorul principal al lotului naţional de juniori. Acolo unde pregăteşte un lot din care fac parte şi mulţi sportivi de la CS Pristavu… Ca şi la club, rezultatele nu au întârziat să apară. „Am reuşit să luăm prima medalie în proba pe echipe la Campionatele Mondiale, locul trei, în 2017, în Italia, apoi locul trei obţinut de Pletea, tot la Mondiale, în 2018, medalia de bronz de dublu mixt, tot la Mondiale, în 2017, iar o performanţă frumoasă cred eu că reprezintă locul cinci la Olimpiadă, în proba de echipe, Cristi Pletea-Andreea Dragoman, şi Cristi, la simplu. În ultimii trei ani am obţinut multe medalii la Campionatele Europene, în toate probele”, ne spune Ionaşcu. Aşa că anul trecut a fost premiat de Federaţie. Şi el, dar şi clubul muscelean.

Sportiv de lot naţional, în drum spre competiţii cu trenul

Bun, l-am cunoscut pe Mădălin Ionaşcu în calitate de antrenor de club şi lot naţional, dar unde e povestea, dincolo de rezultate?! Păi povestea începe în urmă cu peste trei decenii, atunci când antrenorul de astăzi era la grădiniţă, în oraşul natal, Buzău, iar clubul sportiv al liceului de peste drum a făcut o selecţie printre preşcolari. „A venit o profesoară, ne-a pus să jucăm, am dat cu stânga, nu am înţeles de ce, că sunt ambidextru, şi aşa a început. Mi-a plăcut, mai trăgeam eu chiulul vara, ca să stau în faţa blocului, apoi au început concursurile, cantonamentele, iar pe la 10 ani eram în primii trei din România la categoria mea de vârstă. Deja intrasem în sistem, mă acaparase. Apoi, la 11 ani am plecat de acasă la centrul olimpic de la Bistriţa, exact în prima generaţie. Am stat patru ani acolo, apoi alţi patru la Constanţa, cinci ani în Belgia şi în ultimii ani la Bucureşti, la primul club privat din România, Pro Auto. Acum e ACTT, e prin divizia B”, îşi aminteşte Mădălin. Şi recunoaşte că putea să facă orice alt sport, dar a contat primul contact.
Perioada de început îi e şi cea mai dragă, cea în care mergea cu trenul la competiţii, zăbovea prin gări alături de tot felul de oameni şi se descurca singur, deşi era elev de generală. „Acum nu mai ai curaj să laşi copilul să plece singur”, recunoaşte el, dar deja altele sunt condiţiile, atât de transport, cât şi de practicare a sportului. Iar pentru un copil sportul este vital. „Să practice tenis de masă e bine şi pentru sănătatea lor, pentru socializare, competiţie, devin mai independenţi, mai descurcăreţi. Mie îmi pare rău că nu există această dorinţă a părinţilor cumva de a-i împinge puţin, de a-i susţine, că şi pe mine m-au susţinut ai mei. Dacă la prima pedeapsă pe care o primeşti, că nu ştiu ce prostie ai făcut, nu mai mergi la tenis două zile, atunci nu ai cum să ajungi să ai performanţă. E nevoie de continuitate: două zile pierdute pentru un copil de 8 ani înseamnă încă o săptămână în plus de muncă, dacă nu vine zilnic”, susţine Ionaşcu.

Tenisul de masă e un… şah rapid

Şi chiar aşa este: tenisul de masă este un sport extrem de solicitant. Nu degeaba este comparat cu… şahul. „Da, se spune că e un fel de şah în vitează. Asta fiindcă totul se întâmplă foarte repede, mai ales la seniori. Cei care nu cunosc şi se uită din exterior văd doar o minge trecând dintr-o parte în alta. Dar mingea aia se învârteşte şi o face în foarte multe direcţii, cu foarte multe efecte care pot să-i fi imprimate. Iar tu trebuie să construieşti punctul… Dau un exemplu: dacă ai un serviciu de calitate, îţi obligi adversarul să-ţi răspundă într-un anume fel, nu poate să facă ce vrea. Astfel, jocul se construieşte. Imprimi un efect, adversarul îţi dă efectul înapoi, iar tu ştii deja în ce fel, continui… În general, jucătorii mari citesc foarte bine mingea şi de-asta şi apar acele puncte spectaculoase. La nivelul seniorilor de top, ei ştiu, atunci când servesc, ce au de făcut în a treia minge, în a patra minge…”, dezvăluie Mădălin Ionaşcu tainele unui sport considerat pe nedrept a fi unul de grădină, de relaxare. „Dacă vine un amator de tenis de masă şi se uită la un meci şi, dacă vede că unul serveşte, celălalt dă un topspin, nu se ţine mingea pe masă şi nu se joacă acel ping-pong cunoscut de toţi, poate să spună că sportivii greşesc, că nu ştiu să joace. Asta fiindcă nu reuşeşte să vadă acea calitate pe care sportivul o imprimă mingii”.

Regula jocului: stai acasă doar câteva weekend-uri într-un an

Tenisul de masă este unul dintre sporturile cele mai practicate la nivel mondial, fie la nivel „de grădină”, fie în mod profesionist, fiind şi sport cu nivel ridicat de importanţă pentru Comitetul Olimpic Internaţional. Cu toate acestea, este mult mai prost plătit decât altele, deşi în ultimii ani situaţia s-a mai îmbunătăţit din acest punct de vedere. Din acest motiv, nu rare sunt cazurile când un sportiv are dublă legitimare, atât la un club din România, cât şi la unul din afară. „E benefic şi pentru cluburi, dar jucătorii profită nu doar din punct de vedere financiar, ci şi al experienţei sportive, iau contact cu stiluri diferite. Şi chiar ai nevoie de meciuri, mai ales că la noi, în cazul seniorilor, nu sunt atât de multe competiţii ca la cadeţi şi la juniori”, susţine antrenorul muscelean.
La cadeţi, prima categorie de vârstă, e nebunie. „Dacă eşti cadet, ai dreptul să participi la toate concursurile de cadeţi, de juniori şi toate de seniori… Calendarul e foarte aglomerat, cu foarte multe competiţii. Acum şi ITTF-ul (n.r.: Federaţia Internaţională) vrea să ducă tenisul de masă, prin competiţiile pe care le organizează, în zona tenisului de câmp. Intern avem undeva la treizeci şi ceva de competiţii pe an, la toate categoriile de vârstă. Dacă ar fi să le pui weekend de weekend…”, astfel prezintă Mădălin aglomeraţia din tenisul de masă. Iar el ştie ce înseamnă aceasta, fiindcă au fost ani în care, în afară de zilele de sărbători mari, a stat pe-acasă doar patru-cinci weekend-uri. În rest, peste tot! Adică prin vreo 29 de ţări, până acum – „în unele am fost şi de cinci-şase ori!” – iar recordul de deplasare l-a înregistrat în 2018: a parcurs peste 43.000 de kilometri.

Vreau o ţară ca afară!

„Fiecare ţară în care am fost m-a surprins cu ceva. Şi asta deşi nu prea am timp de vizitat. Încă nu am ajuns în America Centrală şi de Nord, în rest… În Australia m-a impresionat diversitatea oamenilor. E ceva extraordinar să vezi atât de multă lume diferită. Am stat odată o jumătate de oră pe o bancă şi i-am urmărit: toate naţiile posibile. Era ca în filmul «Men in black», scena când într-un aeroport erau adăpostite toate creaturile posibile. Exact senzaţia asta am avut-o! Şi cred că am întâlnit cei mai relaxaţi oameni pe Pământul ăsta. Erau atât de rupţi de realitate… fără griji…”, povesteşte Mădă Ionaşcu. Şi spune şi că a remarcat că în alte ţări lumea e mult mai preocupată de sport, de a face mişcare. „În afară sunt foarte multe parcuri, spaţii verzi, arene sportive… Oamenii şi oraşele sunt mult mai aerisite. La noi, în Bucureşti, ai impresia că totul pică pe tine!”.

Şi fetele lui Mădălin practică tenisul de masă

Din punct de vedere al timpului petrecut cu familia, 2019 a fost un an mai liniştit, mai ales că are la club secunzi care îl ajută mult, pe Gabriel Poştoacă (şi el fost jucător la CS Pristavu) şi pe Gheorghe Popa. A fost anul în care Iulian Chiriţa a reuşit să obţină trei medalii la Campionatele Europene la o vârstă foarte fragedă, la doar 13 ani. Per total, clubul muscelean a adunat anul trecut 44 de medalii, dintre care mai mult de jumătate în competiţii internaţionale. Iar acum cele două echipe reprezentative au şanse mari să ajungă în play-off-ul SuperLigii masculine.
De fapt, în ultimii ani, prima echipă, CS TT Pristavu, nu a ratat nicio finală de SuperLigă – una câştigată! – şi se ştie faptul că domină competiţia împreună cu CS Mioveni, campioana en-titre. Iar, după cum se spune, viitorul se anunţă a fi unul bun. Sunt câteva zeci de copii şi tineri legitimaţi la club, iar printre aceştia sunt şi fetele lui tata Ionaşcu: Arina şi Nadalia. Iar mama Manuela Ionaşcu nu are nimic împotrivă!
„Fetele mele cumva au fost prinse în fenomen, au crescut cu tenisul de masă, fiind nelipsite de la competiţiile de la Câmpulung. Au văzut toată emoţia asta care se creează în jurul acestui sport, au văzut şi lucrurile bune, când câştigi şi faci performanţă, şi pe cele mai puţin bune… Nu am vrut să le forţez, dar ele au cerut şi le place. Şi astăzi totul vine de la ele. Nu ştiu câtă performanţă vor face, dar până acum au participat la multe competiţii. Contează mult şi interacţiunea cu alţi copii pe care nu ai fi avut altfel ocazia de a-i cunoaşte. Cred că le va ajuta în viaţă ceea ce fac acum”, susţine Mădălin.

Un sport extenuant şi chiar scump

Tenisul de masă nu este un sport în care gloria şi banii, atâţia câţi or fi, să vină repede.
„E un sport în care ai nevoie de continuitate şi de răbdare, în primul rând. Rezultatele nu apar imediat şi de foarte multe ori mulţi părinţi şi copii renunţă din cauza acestei rutine care intervine la un moment dat. E un sport care trebuie să-ţi placă foarte mult ca să stai acolo în sală şi să baţi mingea patru-cinci ore pe zi. Iar asta depinde de nivel, de vârstă. Mai ales la copii… În sportul nostru partea tehnică fiind extrem de importantă, trebuie să repete mereu unele mişcări care se pot uita repede. Sunt foarte multe detalii pe care trebuie să le urmăreşti zi de zi, să le corectezi, să nu laşi copilul să meargă într-o direcţie greşită din punct de vedere tehnic. Anticipaţia, în special, urmărim la copii, coordonarea, timingul, sincronizarea adică”, explică Mădălin Ionaşcu.
Plus că e nevoie de bani în tenisul de masă, fiind un sport în care ai nevoie de multe consumabile. Doar că la CS Pristavu aceste cheltuieli sunt suportate de club pentru cei legitimaţi şi participanţi în competiţii, nefiind de neglijat nici faptul că structura sportivă deţine propria sală. E poate singurul caz de club privat în care se întâmplă aşa ceva, dar efectul s-a văzut în rezultate.

Are 38 de ani şi… nu mai joacă

Mădălin Ionaşcu a renunţat la practicarea tenisului de masă pe când nu împlinise 30 de ani, prin 2011. Dar un asemenea sport poate fi jucat şi la vârste destul de înaintate comparativ cu cele normale în alte discipline.
„Există jucători care au jucat la nivel de top chiar până la 40 de ani. Sunt unii care joacă în campionate, nu la nivel internaţional, care au 45, chiar 50 de ani. Dar de la 27-28 de ani încolo trebuie să stai foarte bine fizic, trebuie să ai o extraordinară disciplină a vieţii. Deja de la o asemenea vârstă partea fizică, cea tehnică, cea tactică sunt cam acolo, adică din trei ore de antrenament zilnic – că nu mai faci cinci-şase-şapte ore ca înainte – cam o oră şi ceva o faci pe parte fizică. Şi asta continuu, inclusiv când eşti în competiţii sau când eşti în pauză competiţională. Altfel nu poţi face faţă”, explică el.
Cătălin Ion Butoiu