Situată la circa 8 km vest de Câmpulung Muscel, în comuna Bughea de Jos, mănăstirea datează din secolul al XVI-lea, fiind întemeiată de nişte săteni pioşi din satul Malu. A ars în mai multe rânduri. A fost reparată în 1600, când devine schit de călugăriţe, iar în 1610 redevine schit de călugări. Aşezământul este pomenit în trei hrisoave din anii 1677, 1776 şi 1827. În urma cutremurului din 1802, biserica s-a dărâmat şi a fost refăcută în anul 1825, de cuviosul Neofit şi de Mihai Radovici. În anul 1932, Patriarhul Miron Cristea a renovat aşezământul. Actuala bisericuţă din lemn are altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Naosul şi pronaosul formează un singur spaţiu. Are o turlă pe altar şi alta pe naos. Până în 1990, la schit au fost călugări, care au slujit inclusiv în perioada 1960-1990. După 1990 a fost populat cu călugăriţe şi din 1992 are rang de mănăstire, iar din 1997 este din nou mănăstire de călugări.

Boierul Nicolae Ispravnicu s-a călugărit sub numele de Nifon și este considerat ctitorul istoric al mănăstirii

Situată în perimetrul sacru al Mânăstirilor rupestre Cetățuia – Nămăiești – Corbii de Piatră, mănăstirea Ciocanu se bucură de o așezare geografică a cărei frumusețe pare desprinsă din povești. Înconjurată de păduri de brazi și foioase, mănăstirea este așezată la o altitudine de 810 metri sub vârful dealului Ciocanu, dispunând în partea de N-V de o încântătoare panoramă asupra vârfurilor munților Iezer – Păpușa (cu altitudini ce depășesc 2.000 metri). Dealurile din jurul mănăstirii adăpostesc și oferă condiții de viață unor sate străvechi românești, precum: Cândești, cu renumita păstrăvărie, Albeștii de Muscel, faimos pentru cariera de calcar și piatră de construcție, și Bughea de Jos, localitate cunoscută și căutată pentru izvoarele aducătoare de sănătate. Astfel, beneficiind de condiții naturale deosebite și retrasă din calea drumurilor, Mănăstirea Ciocanu a oferit celor care doreau o viață liniștită propice rugăciunii calea desăvârșirii duhovnicești și pustnicești. Trecutul așezământului monahal de la Ciocanu se pierde în vălul legendelor seculare. Se povestește din bătrâni că în timpul unei năvăliri tătare, un boier din Câmpulung Muscel pe numele lui Nicolae Ispravnicu a fugit din oraș și s-a ascuns în codrii mari ai Dealului Ciocanu. După ce au trecut tătarii, boierul nu a mai vrut să vină să locuiască în oraș, ci și-a ridicat aici o bisericuță de lemn și câteva chilii, chemându-i și pe unii călugări de la alte schituri din împrejurimi. Boierul Nicolae Ispravnicu s-a călugărit sub numele de Nifon și este considerat ctitorul istoric al mănăstirii. După dorința sa, atunci când a plecat la Domnul a fost îngropat sub pridvorul de lemn al bisericii pe care el o construise, după ce scăpase cu viață din prigoana tătară. Conform documentelor și cărților, așezarea monahală de la Ciocanu ar data din secolul XVI, la construirea sa participând și săteni credincioși din Cătunul Malu, localitate aflată în apropiere de mănăstire.

Operațiuni de renovare cu sprijinul financiar și material al patriarhului Miron Cristea

Viața micului schit a fost una zbuciumată încă de la începuturi, datorită faptului că de multe ori năvălitorii au incendiat biserica și dependințele. De fiecare dată au fost reconstruite clădirile, iar în anul 1600, pe vremea lui Mihai Viteazul, schitul devenise așezare monahală de călugărițe. În secolele XVII și XVIII, schitul Ciocanu primește din partea unor domnitori (Duca Vodă la 20 martie 1677 și Alexandru Ipsilanti la 20 decembrie 1776) mai multe hrisoave prin care se întăreau privilegiile vechi acordate de vrednicul de pomenire domnitor Matei Basarab – scutire de oierit, dijmărit și vinerit, schitul fiind cunoscut în special pentru viața pustnicească a călugărilor. În anul 1825, biserica schitului a fost supusă unei refaceri totale, aici funcționând și o școală pentru copiii din satele învecinate. O nouă perioadă de renaștere se petrece odată cu numirea ca stareț a arhimandritului Nicandru Manu (venit de la mănăstirea Stânișoara) în anul 1923, care întreprinde lucrări de amenajare a drumului de acces la mănăstire, precum și operațiuni de renovare, începute din anul 1932, a bisericilor și a chiliilor, cu sprijinul financiar și material al patriarhului Miron Cristea.

Biserica nouă a mănăstirii are o formă treflată, cu pronaosul în formă de navă

La inițiativa și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, în anul 1994 s-a așezat crucea și s-a sfințit locul pentru construirea unei noi biserici, slujba arhierească fiind săvârșită chiar de Înaltpreasfinția Sa, în calitate de ctitor al lăcașului de cult. În același an s-a turnat temelia, însă lucrările au stagnat din pricina lipsei fondurilor financiare. Lucrările de construcție au fost reluate în anul 1999, sub îndrumarea directă a părintelui arhidiacon Caliopie Ichim.
Cu eforturi materiale și financiare deosebite, cu greutăți mari în transportarea materialelor de construcție pe un drum dificil și forestier, în anul 2001 biserica era acoperită și tencuită, fiind astfel pregătită pentru pictură. În anul 2008 încep lucrările de zugrăvire (pictare) a pereților bisericii, cu un registru iconografic specific erminiei bizantine, cu sfinți aparținând ortodoxiei românești, din care se detașează atât de sugestiv Sf. Martiri Brâncoveni, reușindu-se să se dăruiască poienii Muscelului o perlă duhovnicească și Muscelului încă un altar de închinăciune către Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica nouă a mănăstirii are o formă treflată, cu pronaosul în formă de navă și naosul cu abside, precum și o turlă zveltă, care oferă armonie și echilibru lăcașului.
O catapeteasmă executată din lemn întregește splendoarea bisericii, împreună cu o pictură artistic și frumos realizată. Biserica veche a mănăstirii este construită din bârne de stejar, pe temelie de piatră și acoperită cu tablă zincată.
Are o formă arhitecturală simplă, de corabie, de 13 metri lungime și 4 metri lățime. Cu două mici turle din lemn și cu un pridvor care se sprijină pe două coloane firave din lemn, este împodobită în exterior cu picturi realizate în manieră populară ce datează din secolul XIX (frescă în pridvor și tempera în exterior). Altarul, de formă semicirculară, completat de o catapeteasmă din lemn sculptat, ne dezvăluie formula unei biserici specifice așezămintelor monahale retrase care puneau accent pe trăsătura isihistă a vieții călugărești și pe rugăciune.