Valea Argeșului este locul în care legende străvechi se îngemănează deopotrivă cu istoria și prezentul, într-o armonioasă alcătuire ce încântă inima turistului. Aici, în semeția muntelui, omul îşi redescoperă propria libertate, uitată sau rătăcită în vâltoarea cotidianului. După ce traversează Curtea de Argeș, orașul Basarabilor protejat de Sf. Ierarh Nicolae (odinioară patru biserici îi purtau numele), călătorul străbate cu ușurință sate cu rezonanțe străvechi precum Cerbureni, Albești sau Oești. Ajuns la Corbeni, îi iese în cale, pe dealul ce străjuiește malul stâng al Argeșului, satul Antonești și moderna mânăstire ridicată aici după ’89. Acolo unde podul leagă cele două părți ale Corbenilor, o apă grăbită își regăsește menirea în undele Argeșului. Dacă veți întreba un sătean cum se numește această apă năzdrăvană, veți afla că are un nume pe măsură: Tulburea. Și că satul ce se desfășoară sub privirile voastre de-a lungul văii se numește Poienari. Cum Poienari, veți întreba, Poienari nu este locul de la intrarea în Cheile Argeșului, înălţime de unde Vlad Țepeș își sfida urmăritorii?! Și, totuși, adevăraţii Poienari sunt aici, pe malurile râului Tulburea, așa cum știu localnicii din moși-strămoși. Au și o biserică frumoasă, situată chiar pe locurile unde odată se afla o curte voievodală. Săpăturile făcute de d-l Nicolae Moisescu, fostul director al Muzeului din Curtea de Argeş, au scos la iveală o incintă apărată de ziduri groase ce puteau rezista cu ușurință unui asediu obișnuit. Atunci, de ce această cetate apărată de apele repezi odinioară al Argeșului și ale Tulburei nu se numeşte Poienari, ci şi-a împrumutat numele cuibului de vulturi de dincolo de Căpățâneni? Nimeni nu poate da un răspuns sigur. Cunoscând bine istoria şi obiceiurile acestor locuri, opinia mea este că înțelepții noștri strămoși, obișnuiți cu nenumăratele năvăliri ale barbarilor, își structuraseră o apărare pe trei nivele.
Primul nivel era reprezentat de Arghiș, capitala formațiunii statale, unde curtea era apărată de apele Argeșului, văii Târgului, văii lui Stanilsav și înaltul deal al Olarilor. Aflat pe drumul comercial ce leagă Sibiul de Dunăre, legat și de Câmpulung pe un drum străbătând muscelele, orașul se afla în apropierea importantelor zăcăminte de sare de la Ocnele Mari. Înzestrat cu o curte domnească fortificată, având o biserică veche cu pictură bizantină (este vorba de biserica aflată sub actuala Biserică Domnească) și probabil o arhiepiscopie încă din jurul anului 900 (dacă interpretarea făcută de Orest Tafrali a fost corectă), Arghișul era principalul centru economic al formațiunii condusă la un moment dat de Seneslau și, de ce nu, de Mișelav.
Mai spre munte, la vărsarea râului Tulburea în Argeș, se afla adevărata cetate Poienari, care constituia pe atunci al doilea nivel de apărare al conducătorilor de la Arghiș. Pe lângă poziția naturală puternică, cetatea controla drumul pe sub munte spre Brădet, de unde te poți strecura pe alte drumuri spre Câmpulung, și acoperea drumul aflat puțin mai sus ce trece din Valea Argeșului la Sălătruc, pe valea Topologului, ajungând cu ușurință la Sibiu. Cred că aici se retrăgeau în caz de primejdie principalii conducători ai micului voievodat împreună cu familiile lor.
În fine, cel de-al treilea nivel de apărare îl constituia cetatea numită în vechime a lui Negru Vodă, apoi a lui Vlad Țepeș şi cunoscută astăzi cu numele, impropriu, de Poienari. Acesta era ultimul refugiu al voievodului, al familiei sale și loc de adăpost pentru tezaurul țării. Străjuind Cheile Argeșului, înconjurată de munți semeți, era (se spune) înzestrată cu un tunel secret, despre care localnicii cred că ieșea în punctul ,,la pimniți”. De aici, pe poteci de munte, se putea ajunge în Țara Făgărașului unde toponimele legate de Negru Vodă se întâlnesc la tot pasul.
Faptul că aceste cetăți alcătuiau un sistem a dovedit-o și experimentul făcut în urmă cu mai mulți ani, prin care o torță aprinsă pe timp de noapte în turnul bisericii Sânicoară a fost văzută în cetatea lui Vlad Țepeș. Opinia mea este că, pe măsură ce reședința domnească de la Târgoviște s-a dezvoltat, incinta voievodală din satul Poienari a fost abandonată, numele ei transferându-se cetății ce străjuiește astăzi o altă citadelă, aceea a hidroenergeticii românești.
Ştefan DUMITRACHE