Trebuie spus că, încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, centrul mișcărilor de eliberare ale bulgarilor de sub stăpânirea turcă era în principatele românești. De aici au pornit la luptă  marii eroi-martiri ai poporului bulgar, Vasil Levski şi Hristo Botev. În 1876 începe răscoala bulgarilor, care este înăbușită brutal, declanșând un val de indignare în întreaga Europă. Înfrângerea răscoalei bulgare determină Serbia și Muntenegru să declare război Imperiului Otoman la 18/30 iunie 1876. Armata otomană, bine echipată cu puști americane și tunuri germane, zdrobește cu ușurință armata sârbă, salvată numai de intervenția marilor puteri.
În aceste condiții, la Constantinopol începea, pe 23 decembrie, Conferința Marilor Puteri – care urmărea să rezolve pe cale pașnică criza din Balcani. Demers care nu a reușit, spre sfârșitul lunii ianuarie 1877 devenind cert că numai soluția militară rămâne viabilă. După o serie de negocieri secrete, Rusia declară război otomanilor, pe care îi va învinge cu sprijinul armatei române, nu fără dificultate, război încheiat cu Tratatul de la San Stefano, la 3 martie 1878, care punea bazele unei Românii independente și unei Bulgarii în granițele aproximative fixate de Conferința de la Constantinopol. Însă reacția dură a premierului britanic Benjamin Disraeli față de acest tratat îi permite lui Bismarck să convoace pe 13 iunie, la Berlin, un Congres de Pace. Acest congres avea să reducă mult teritoriul Bulgariei, o bună parte rămânând sub administrație otomană. În 29 aprilie 1879, Adunarea Națională a Bulgariei îl alegea în unanimitate ca principe pe Alexandru de Battenberg, unul dintre nepoții favoriți ai țarului rus Alexandru al II-lea. Bulgarii nu renunțaseră la visul lor de unire și, în urma răscoalei de la 18 septembrie 1885 din Rumelia Orientală, se proclamă unirea acestei provincii cu Bulgaria. Însă împaratul rus Alexandru al III-lea (la conducerea Rusiei, după asasinarea lui Alexandru al II-lea, în 1881) nu recunoaște această unire și, mai mult, îndeamnă Serbia să atace Bulgaria. Tânăra armată bulgară, condusă de principele Alexandru, zdrobește însă armata sârbă în bătălia de la Slivnița.
Din acest moment, rolul Bucureștilor devine extrem de important și în capitala noastră se desfășoară tratativele sârbo-bulgare de încheiere a păcii. Puterile occidentale, încântate de retragerea rusă din spațiul bulgăresc îl determină pe sultanul Abdul Hamid al II-lea să-l recunoască pe principele Alexandru al Bulgariei și ca guvernator al Rumeliei Orientale, pe o perioadă de 5 ani. Politicienii bulgari însă (filoruși), printr-o lovitură de stat în 20 august 1886, îl determină pe principe să abdice și îl predau rușilor, care însă îl lasă liber. La numai câteva zile, are loc la Sofia o contralovitură de stat, condusă de Stefan Stambolov, care-l recheamă în țară pe principele Alexandru. Reîntors, principele cere aprobarea țarului Alexandru al III-lea pentru revenirea pe tron, acesta nefiind de acord. În aceste condiții principele abdică, pe 8 septembrie, și se deplasează la București împreună cu Stefan Stambolov, pentru a-i propune Regelui Carol I tronul bulgar. Ideea le place autorităților române, care cu sprijinul discret al Austro-Ungariei încep negocieri intense pentru realizarea unei monarhii dualiste, după modelul austro-ungar. La începutul anului 1887, tratativele erau finalizate cu succes, urmând să se treacă la implementarea proiectului. Însă țarul Alexandru al III-lea al Rusiei dă un ultimatum românilor și bulgarilor, amenințându-i cu ocupația militară în cazul în care vor pune în practică proiectul. Neputându-se baza pe un sprijin ferm al Vienei și Berlinului, românii și bulgarii renunță la proiect în 15 iunie 1887. S-a pierdut astfel șansa formării unui stat mare și stabil, care să asigure pacea în Balcani.
Ştefan DUMITRACHE