# Exclusivitate. Interviu cu ambasadorul României la ONU
Argeșeanul Ion Jinga este la ora actuală diplomatul român cu cea mai spectaculoasă și apreciată carieră ca ambasador, o carieră de nota 10 de-a lungul căreia a primit numeroase distincții naționale și internaționale de prim rang. Ion Jinga lucrează în diplomaţie din 1992, este absolvent a două facultăţi (Fizică şi Drept), doctor în Drept şi cu master la Colegiul Europei din Bruges. Ion Jinga a fost ambasadorul României în Regatul Belgiei între 2003 şi 2008, iar în 2007 a fost desemnat „Ambasadorul anului în Belgia”. Între 2008 si 2015 a fost ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În anul 2012, ambasadorul Jinga a primit titlul de „Diplomatul anului din Europa” (Diplomat of the Year from Europe) acordat de către Revista Diplomat din Londra. Începând cu 4 august 2015, Ion Jinga este Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, Reprezentant Permanent al României la Organizația Națiunilor Unite în New York. Cu puţin timp înainte de a-şi serba onomastica, Excelenţa Sa ne-a acordat un interviu special în exclusivitate, primul interviu acordat unui ziar local de când este ambasador la ONU. A fost un dialog special în care ambasadorul Ion Jinga a vorbit despre legăturile sale sufletești și profesionale cu Argeșul.
# Cât de mult a contat educația primită în Argeș pentru evoluția dumneavoastră ulterioară?
– A contat enorm. În primul rând, educația primită în familie, de la părinți (mama, profesor de limba română; tata, învățător), cu repere ferme și sănătoase în ceea ce privește valorile adevărate, comportamentul în societate, respectul față de muncă, cinstea și dragostea de Țară. Aș adăuga și pasiunea pentru citit. Sunt lucruri care se deprind în primii ani de formare a personalității unui om. Dascăli mi-au fost mai întâi bunicii din partea mamei, la Boteni, în Muscel, care m-au crescut până la patru ani și jumătate, părinții fiind în acest timp cadre didactice la Dacia, în judeţul Brașov. Universul primilor mei ani au fost curtea și grădina bunicilor, așezate pe malul Râului Argeșel. Am plecat apoi la Brașov, la părinți, unde am stat până la zece ani – o altă perioadă cu influență asupra educației mele, pentru că o anumită sobrietate ardelenească s-a impregnat în comportamentul copilului de atunci și se regăsește în modul de manifestare al adultului de astăzi. De altfel, familia tatălui meu se trage din zona Făgărașului, venită la Câmpulung de peste munți, cu transhumanța, prin secolul XVII. M-am întors în Muscel în 1971, când părinții s-au transferat la Câmpulung. Am învățat trei ani la școala din Mățău (satul bunicilor din partea tatălui), unde am avut un profesor de limba română excepțional, pe domnul Cezar Neacșu, un păstrător de școală și tradiție românească cum nu cred că mai sunt mulți, dar la Muscel, în inima românismului, o astfel de prezență rămâne firească. Am terminat școala generală la Câmpulung și am urmat Liceul „Dinicu Golescu”, secția matematică-fizică, pe care l-am absolvit ca șef de promoție. Au fost ani fabuloși, cu profesori pe care îi iubesc și respect și astăzi, deși unii dintre ei nu mai sunt printre noi, și cu colegi de care mă leagă prietenii pe viață. Revin în fiecare an la Câmpulung și, ca într-un ritual ancestral, ajung cel puţin odată la Mățău și Boteni, avid să revăd locurile de unde îmi trag rădăcinile, unde mă încarc cu seva acelui pământ binecuvântat, îmi trag forța din el și pot apoi să plec iarăși departe, „peste mări și țări”, pentru a servi și apăra interesele Țării mele. De altfel, „Semper Fidelis Patriae” este deviza profesiei pe care am îmbrățișat-o acum mai bine de 23 ani.
„În primii ani ai carierei am stat la Mioveni cu soția într-o garsonieră mică și întunecoasă, dar tinerețea a compensat toate neajunsurile vieții cotidiene”
# Care este cea mai specială amintire legată de perioada petrecută la Pitești și în Argeș?
– Am multe amintiri „speciale” din acele vremuri. După absolvirea Facultății de Fizică a Universității București, în anul 1986, am primit repartiție la IRNE Pitești, ca inginer fizician. Am locuit un timp în Mioveni, împreună cu soția, Daniela, și fetița noastră, Daria. Stăteam într-o garsonieră mică și întunecoasă, nu erau cei mai buni ani ai României, dar tinerețea compensa toate neajunsurile vieții cotidiene. În 1990, ne-am mutat în Pitești, iar în 1991 m-am transferat de la IRNE la Prefectura Argeș, unde am lucrat până la 1 noiembrie 1992, când am fost admis, prin concurs, ca diplomat în Ministerul de Externe și am plecat la București. Cele mai frumoase amintiri din Argeș sunt legate de prietenia mea cu Dana, cea care avea să îmi devină soție, de nașterea fiicei noastre, de primii ani împreună la Mioveni și la Pitești. Cu Dana am fost coleg de liceu, tații noştri sunt din același sat și ne-am revăzut tot la Câmpulung, aproape de terminarea facultății. De atunci, suntem împreună și m-a însoțit în toate peregrinările mele prin Europa, iar acum în America. Soția mea a fost întotdeauna omul pe care m-am putut bizui fără greşeală. În fiecare an, vacanțele noastre includ Câmpulungul, unde locuiesc părinții, frați, prieteni – orașul acesta va fi întotdeauna o parte esențială a universului nostru.
„Am dat examen să intru în diplomație după ce fusesem operat de apendicită, iar apoi m-am întors la Pitești la spital cu o mașină de ocazie”
# Știu că v-ați riscat viața ca să intrați în diplomație și ați mers la un concurs la MAE la doar două zile după ce fuseserăți operat de apendicită. Care este cea mai puternică amintire din acea perioadă?
– Cred că e mult spus că mi-am riscat viața, dar episodul cu apendicita este adevărat. Dădusem proba scrisă la examenul de admitere la MAE, după care am avut o criză de apendicită și m-am operat la Pitești. După câteva zile, când eram încă în spital, am fost anunțat să mă prezint la minister pentru proba de interviu. Îmi doream atât de mult să devin diplomat, încât nu am stat pe gânduri și m-am externat la cerere. Am luat o mașină de ocazie spre București și am ajuns la Ministerul de Externe. Acolo, celor de la Direcția de Personal nu le-a venit să creadă, probabil că nu arătam prea grozav după operație și drumul de la Pitești la București. Mi-au zis că, dacă aș fi anunțat că sunt în spital, ar fi reprogramat interviul. Am luat examenul, m-am întors la Pitești, tot cu o mașină de ocazie, iar a doua zi eram din nou în spital, de data aceasta sub tratament injectabil cu penicilină, pentru că operația se redeschisese din cauza efortului. Anii aceia ai începutului au inclus nu doar foarte multă muncă, ci și multe renunțări, inclusiv la momente frumoase și unice în viață – de exemplu, eu nu am fost prezent la primele aniversări ale fiicei noastre, fiind plecat fie la București, fie la Colegiul Europei din Belgia, fie în diverse delegații în străinătate – dar am fost educat că, dacă pui profesionalism și dăruire în ceea ce faci, poți învinge orice obstacole, rămânând, în același timp, vertical și fidel principiilor cu care ai fost crescut. Poate de vină e seva pământului din Muscel – bunicii spuneau că «brazii se frâng, dar nu se îndoaie».
„Am avut privilegiul de a întâlni personalități excepționale precum Nelson Mandela, Regina Elisabeta a II-a sau fostul președinte american Bill Clinton”
# Care a fost cea mai importantă personalitate întâlnită de când lucrați în diplomație?
– Ca diplomat și ambasador, am avut privilegiul de a întâlni o serie de personalități ale lumii contemporane cu adevărat excepționale, de aceea o ierarhie nu ar fi posibilă. În 1994, în sala Adunării Generale a ONU de la New York, l-am întâlnit pe Nelson Mandela, ales cu câteva luni înainte președinte al Africii de Sud. Am avut șansa de a întâlni, de-a lungul anilor, oameni de stat precum MS Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, MS Regele Mihai al României, MS Regele Albert al Belgiei, Prințul Charles, Lady Margaret Thatcher, fostul președinte francez Valery Giscard d’Estaing, Vicontele Etienne Davignon – unul din artizanii construcției europene, Tony Blair, Bill Clinton, iar de când sunt la New York, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon și Secretarul General Adjunct Jan Eliasson – ambii adevărate legende ale diplomației multilaterale. Aș adăuga personalități precum baronesa Mary Soames, fiica cea mică a lui Sir Winston Churchill, care a fost invitata mea și a soţiei mele la un dejun la Reședinţa ambasadorului României din Londra, în salonul în care tatăl său s-a întâlnit în 1939 cu Grigore Gafencu, sau domnul Ion Rațiu, figură emblematică a românilor din exil.
„70 de români lucrează la sediul central ONU din New York”
# Cât de mulți români lucrează la ONU și cum sunt ei văzuți de colegi?
– Dacă îi includem pe cei care sunt în misiuni de menținere a păcii sub drapel ONU, sunt câteva sute, dintre care circa 70 lucrează la sediul central din New York. Românii sunt foarte apreciați pentru profesionalismul lor. De exemplu, 12% din personalul de protecție ONU e format din români, iar ofițerii SPP au o reputație excelentă aici. Recent, m-am întâlnit cu două românce, ambele comisar șef de poliție, detaşate în Misiunea ONU de Stabilizare din Haiti. Rezultatele deosebite obţinute de aceștia constituie o contribuţie vizibilă și tangibilă la asigurarea credibilității şi promovării imaginii României în peisajul onusian, în sfera păcii şi securităţii, în domeniul respectării drepturilor omului și statului de drept, în asigurarea dezvoltării durabile acolo unde ONU oferă asistență. Aș adăuga echipa pe care o am la Misiunea Permanentă a României la ONU, formată din diplomați foarte buni, care discută de la egal la egal cu reprezentanții marilor puteri, ai țărilor mari și ai celor mici deopotrivă, care negociază, în numele României sau al UE, dosare și rezoluții cu impact asupra evoluției lumii, pentru că ONU este singura organizație internațională globală, locul unde diplomația se regăsește „în stare pură”, unde se intersectează marile axe de interese și unde se caută soluții pentru marile probleme globale.
„Nu mă tentează să las diplomaţia pentru un post important în Guvern”
# V-ar tenta în viitor să lăsați diplomația pentru un post important în Guvern?
– Nu. Din cei 23 ani ca diplomat în Ministerul de Externe, aproape 19 ani i-am petrecut în Serviciul Exterior, la Bruxelles, Londra, New York. Munca mea a fost apreciată de conducerea țării – dovadă este faptul că am fost numit în trei posturi de ambasador de trei președinți ai României, dar și de autoritățile statelor unde am fost acreditat – mărturie stau distincțiile primite în străinătate, unele unice pentru un diplomat român. Îmi iubesc profesia, mă simt în largul meu în mediile internaționale unde „floreta minții” constituie cea mai potrivită armă, iar satisfacția succesului în numele țării tale este imensă, așa că nu văd de ce aș schimba acest statut, fie și în ipoteza pur teoretică în care mi s-ar face o propunere ca cea la care faceți referire.
În următorii ani, activitatea mea se va desfășura, probabil, la ONU, într-o perioadă extrem de interesantă din perspectiva evoluțiilor pe marea tablă de șah a lumii. În contextul actual, caracterizat de multiplicarea și interconectarea provocărilor cu care se confruntă comunitatea internaţională, ONU revine în prim plan ca unică instanță de negociere, mediere și intervenție în dosare cu amplitudine și implicații mondiale.
Credibilitatea este cel mai important atuu pe care o țară îl poate avea în arena internațională, iar România se bucură de credibilitate și respect la ONU. Motto-ul care mă ghidează, ca ambasador și diplomat, sunt cuvintele lui Ion I. C. Brătianu, unul dintre marii bărbați de stat pe care Argeșul i-a dat României și care a dominat viaţa politică interbelică. Cel mai adesea văzut cu o carte de istorie în mână, Ion I. C. Brătianu le spunea concetățenilor săi, în decembrie 1919: „Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi”.
Interviu realizat de Denis Grigorescu
0 Comentarii