# Cezar Paul Bădescu este scenaristul filmului „Ana, mon amour”, în regia lui Călin Peter Netzer, peliculă premiată recent cu ”Ursul de Argint” pentru cea mai bună contribuție artistică # Este absolvent al Liceului „Odobescu” și din tinerețea de la Pitești își aduce aminte cu plăcere de orele de fizică ale profesorului Eugen Boia și de antrenamentele de karate cu actualul ministru al Cercetării, Șerban Valeca, de la care a luat și o cafteală

„Lumea cinematografiei e una eclatantă. Dar dacă nu faci parte din industrie, e ca o vizită la grădina zoologică”

# Cum a fost pe covorul roșu la Berlin și cum vede un scriitor căruia i se ecranizează o carte și devine co-scenarist întâlnirea cu eclatanta lume a cinematografiei?
– E, într-adevăr, o lume eclatantă: una în care îmbraci smoching și papion, în care ești adus de limuzină pe covorul roșu, în care întâlnești tot felul de personaje pe care le știi de la televizor. E o industrie în care se învârt mulți bani, prin urmare partea festivă a ei e cu mult lux și sulemeneală. Pe de altă parte, dacă nu faci parte din această industrie, e ca o vizită la grădina zoologică: te bucuri că vezi leul și tigrul și alte animale pe care altfel le vezi numai la televizor, dar nu ți-ai dori să trăiești alături de ele și nici măcar în lumea lor.
# Greșesc dacă spun că Festivalul Internaţional de Film de la Berlin a devenit o colonie românească în ultimii ani?
– Filmul românesc e bine primit la toate festivalurile din lume, nu numai la Berlin. E produsul nostru cultural care merge cel mai bine la export. Spre deosebire de produsele de consum, cele culturale sau sportive aduc țării nu bani, ci prestigiu și atitudine pozitivă a celorlalți față de noi. Și e nevoie de așa ceva, să mai compensăm cumva imaginea proastă pe care ne-o fac alți conaționali ai noștri, foarte vizibili prin orașele Europei. Cum sportul a cam lăsat steagul – inclusiv când vorbim de gimnastică, mândria noastră tradițională – cinematografia a rămas aproape ultima redută.
# O amintire sau o experiență de la festival care te-a marcat?
– Am fost impresionat de reacțiile publicului la premiera filmului. Când era de râs, oamenii au râs din toată inima. De exemplu, la o scenă în care personajul principal masculin, Toma, se spovedește. Replicile preotului, jucat magistral de Vlad Ivanov, au fost primite cu hohote de râs. Pe de altă parte, în a doua jumătate a filmului, când situația devine foarte tensionată, în sală era o liniște mormântală, oamenii parcă nici nu mai respirau. La final, când s-a aprins lumina, i-am văzut pe unii cum își ștergeau lacrimile.

„Călin Netzer mi-a citit cartea și când ne-am întâlnit a adăugat ceva care m-a lăsat mască: „Eu sunt Luminița”

# Cum a fost întâlnirea ta cu Călin Netzer pentru acest film, a venit el către tine, te-ai dus tu către el?
– Călin Netzer a citit romanul meu, „Luminița, mon amour”, i-a plăcut și a vrut să facă film după el. A făcut rost de numărul meu (nu ne cunoșteam) și m-a sunat să ne întâlnim. Când ne-am întâlnit, mi-a zis că i-a plăcut cartea și a adăugat ceva care m-a lăsat mască: „Eu sunt Luminița”. Prin asta voia să spună că s-a identificat cu personajul feminin. După aceea, când am început să lucrăm împreună la scenariu, a ajuns să se identifice și cu personajul masculin. Așa stând lucrurile, și-a dat seama de la bun început că romanul, pe lângă faptul că spunea o poveste care i-a plăcut, îi oferea și posibilitatea ca el însuși să-și spună propriile povești. Povești care au fost puse și „în cârca” personajului feminin, Ana, și în cea a lui Toma.
# Cât de mult diferă filmul de carte?
– Diferă destul de mult, pentru că filmul are, după cum spuneam, multe povești ale lui Călin Netzer și, în plus, abordează lucrurile dintr-un alt unghi. Există un nucleu comun: o relație de cuplu, în care unul dintre parteneri are probleme nervoase – fobii și atacuri de panică. Problemele acestea nervoase nu fac ca relația să fie diferită în esență de una „obișnuită”, ci grăbesc și amplifică reacțiile. Prin urmare, putem s-o studiem mai bine. În carte, pe mine m-a interesat mai mult cum sunt cei doi în lumea în care trăim, cum interacționează cu ea și ce soluții le oferă societatea pentru problema lor. Or, soluțiile pe care ni le oferă lumea înconjurătoare pentru problemele noastre (psihice sau doar sentimentale) sunt de cele mai multe ori ineficiente, dacă nu chiar ridicole. Călin Netzer a fost interesat numai de partea interioară a poveștii: cum se dezvoltă, într-o relație, dependența și codependența. Totul, văzut prin lupa psihanalizei. Așa că romanul și filmul se completează reciproc, în analiza unei relații de cuplu.

„Am scris despre copilăria mea în cartierul Trivale, în cartea „Tinerețile lui Daniel Abagiu”

# Amintiri din copilăria și adolescența de la Pitești? Școala generală, liceul la „Odobescu”, prieteni, profesori…
– Am, desigur, foarte multe amintiri și țin la ele. Pe unele le-am pus pe hârtie – mai ales în volumul „Tinerețile lui Daniel Abagiu” – pe altele nu. Am scris despre copilăria la bloc, în cartierul Trivale, despre întâmplările din clasele primare, de la Școala generală nr. 12, sau despre lucrurile petrecute în liceu, la Odobescu. În liceu am învățat multă carte, de la dascăli extraordinari, cum a fost de exemplu profesorul de fizică Eugen Boia, și-acum știu formule și legi fizice, deși după aceea am făcut Facultatea de Litere. Dar tot în liceu am învățat și să fumez. M-am apucat de cum am intrat, dintr-a noua, că trebuia să arăt de la bun început că sunt bărbat și să fiu acceptat „în gașcă”. Fumam, împreună cu colegii, ascunși în WC-ul liceului, pe după blocurile din apropiere, la leagănele de lângă complex sau „pe vale” – o râpă dincolo de care începea câmpul. Apoi, într-a zecea, am fost prinși fumând în WC, lucru pentru care a trebuit să ne tundem zero și să venim cu părinții. Tot în Odobescu am făcut și karate, cu Șerban Valeca, actualul ministru al Cercetării, de la care mi-am și luat-o – căci tipul era foarte dur și te bătea dacă greșeai sau cedai la exercițiile istovitoare. Nici măcar nu fusesem eu de vină, ci partenerul cu care făceam exercițiul respectiv, pe un platou din Pădurea Trivale, însă lovitura pe care am primit-o în plexul solar mi-a luat aerul și m-a pus la pământ. Dar așa se călește oțelul, cum se spunea altădată, și cu Valeca am învățat să-mi depășesc limitele. Tot în liceu am avut o trupă rock, cu care am ajuns să cânt pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor și altă dată afară, în actuala Piață Milea, care era plină de lume, cu ocazia Zilei Tineretului, 2 Mai. Eu cântam la chitară solo și aveam în repertoriu piese de Led Zeppelin, Santana sau Pink Floyd. Conducerea liceului, care ne-a oferit sală de repetiții și ne-a cumpărat și o stație de amplificare cu boxe, ne-a pus, în contul ăsta, să reprezentăm liceul la Cântarea României. Unde a trebuit să mergem cu o piesă proprie, că nu puteam să le cântăm organelor de partid din juriu piese ale trupelor capitaliste și decăzute. Numai că piesa noastră nu era deloc pe linia partidului. Se numea „Noapte nebună” și avea niște versuri cam dark. Dar, așa dark cum erau, s-au asortat bine cu Casa Albă, în fața căreia era amenajată scena de Ziua Tineretului. (Nu știu dacă acum i se mai zice așa, dar pe vremuri clădirea unde acum e prefectura și pe-atunci era județeana de partid era numită de piteșteni „Casa Albă”). Dar iată că m-am întins cu răspunsul ăsta și, dacă ar fi după mine, aș tot ține-o cu depănarea amintirilor. Cum spuneam, amintirile sunt foarte importante pentru mine – și în ceea ce scriu, dar și în viața de zi cu zi.

„Mama a fost profesoară de geografie, iar tata cercetător la  Pomicultură, la Mărăcineni”

# Pe cine mai ai în Pitești și cât de des te întorci acasă?
– Am părinți și câteva rude. Mama, Cecilia Paul-Bădescu, a fost profesoară de geografie de liceu (foarte apreciată de elevii pe care i-a avut), iar tatăl meu, Aurel Paul-Bădescu, a fost cercetător la Institutul de Pomicultură din Mărăcineni. Acum, amândoi sunt pensionari. Din păcate, eu vin rar la Pitești, luat cu treburile și cu nebunia din București. Mai des vin părinții mei la mine, în Capitală. Spun „din păcate”, pentru că tânjesc după viața liniștită din Pitești și, pe de altă parte, după locul de care mă leagă atâtea amintiri.
# Ce faci acum, la ce proiecte lucrezi?
– Acum scriu un volum de proză scurtă, pe care sper să-l termin în primăvara asta. Cred că cel târziu la toamnă va apărea.