Interviu cu regizorul Matei Varodi: „Următorul spectacol este cel mai important”

Maestrul Matei Varodi este din 1991 regizor la Teatrul „Alexandru Davila” din Pitești. O perioadă scurtă, după pensionarea lui Sebastian Tudor, a și condus teatrul, ca manager interimar. Are o carieră impresionantă în teatru, întinsă de-a lungul a 47 de ani.

Stimate maestre Matei Varodi, când ați văzut prima piesă pe scena unui teatru? Și unde? Vă mai amintiți de piesă, de emoțiile de atunci?

– Primul spectacol? Mai înainte de a fi spectator am fost actor! Am „debutat” în „Ioan Vodă cel Cumplit” pe scena Operei când, lipsind copilul titular, l-au rugat pe tata, care era maestru de lumini, să mă lase să intru; nu puteau suspenda. A fost o experiență teribilă și pentru mine, și pentru interpreta Mamei; am fost atât de speriat când a venit „turcul” să mă ia din brațele ei încât am ajuns în culise cu cerceii și colierul interpretei, cred că dacă mă străduiam îi rupeam și rochia… Inutil să vă spun că a fost un moment dramatic autentic, cu aplauze la scenă deschisă, dar nu s-a mai repetat…
Vreme de doi ani n-am mai vrut să aud de teatru, apoi, pe la cinci ani, am văzut „Înșir-te mărgărite” la „Odeon” și am fost fascinat!!! Mi-a plăcut personajul Sorina așa de mult încât, peste ani, am botezat cea de-a doua fetiță cu numele ăsta! Mai târziu, am citit și ce distribuție fabuloasă a avut acea montare. Dar spectacolele care m-au impresionat au fost cele de prin ’64 de la Teatrul de Comedie și Teatrul Mic, „Troilus și Cresida”, „Umbra”, în regia lui David Esrig, „Rinocerii”, „Prietena mea Pix”, în regia lui Radu Penciulescu, „Cinci schițe după Caragiale”, în regia lui Valeriu Moisescu și, fără discuție, „Capul de rățoi” a lui George Ciprian, care m-au marcat definitiv pentru TEATRU!

Citește și Memoriu incendiar semnat de 39 angajaţi ai Teatrului „Davila”. Artiştii sunt pro Cotimanis şi contra lui Diaconescu, la conducerea instituţiei

„Am început ca recitator la școală”

Ați dorit să fiți actor sau, de la bun început, regizor?

– Actor sau regizor?  La început, doar „recitator”! Am avut șansa unor profesori dăruiți care au simțit acel ceva și m-au călăuzit, atât doamna învățătoare Stroe, cât și profesorul de limba română și dirigintele Romulus Petrulian (fiica lui, pe care am cunoscut-o, a lucrat multă vreme la „Europa Liberă”). În liceu am început să  joc în mici scenete și asta datorită entuziasmului profesoarei de literatura Macarie. Așadar, ȘCOALA a fost primul stadiu de inițiere!!! Prima tentativă de montare a fost cu „Așteptându-l pe Godot”, de Samuel Beckett, pentru care am fost distins la concursurile ce aveau loc pe atunci pentru interpretare și – hopaaa! –  Regie…  Așa am aflat și eu că exista minunea asta, eram prin clasa a XI-a. Apoi, după bacalaureat, cu inconștiența firească a vârstei, am dat concurs la I.A.T.C., unde erau doar cinci locuri în acel an, și am intrat… patru!!!

Ce profesori ați avut?

– Profesori? Revenim la Școală… De data aceasta, profesorii erau altceva, erau maeștri în arta inițierii, erau prietenii noștri, când duri, când complici, ca niște părinți chiar severi uneori, dar ne ocroteau!!! Le port o mare dragoste lui Radu Penciulescu – primul profesor – ale cărui spectacole m-au fascinat, cel de la Comedie, cu Ștefan Ciubotărașu si Vasilica Tastaman,  „Vicarul” de la Mic, sau „Regele Lear” de la Național, care stârnise o furtună estetică și nu numai, cum o făcuse, în acel an, ’72, „Revizorul” lui Pintilie, pe care am avut șansa să-l văd la unica reprezentație pentru public!
Aceeași dragoste o port profesorilor care i-au urmat, Valeriu Moisescu – un artist pur și simplu fascinant, Mihai Dimiu – un intelectual rasat, asistenților Ivan Helmer, Gina Ionescu sau Cătălina Buzoianu (aceasta a venit asistentă când eram în anul IV, după o carieră strălucită, cum de altfel erau toți!!!)  Au fost anii cei mai intenși, în care fiecare examen de regie era o bătălie, a noastră cu profesorii și a lor cu ceilalți, apărându-ne când era cazul sau trântindu-ne… RESPECT!!!

Citește și Regizorul Matei Varodi, director al Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti: „Prefer să fiu profesionist, meşter, să dau direcţia artistică, să caut soluţii şi să ajung în sufletul spectatorului prin emoţie artistică” (I)

„Facultatea ne-a dezumflat sacul de iluzii”

Ce visați, în anii tineri, la început de drum artistic?

– Nu prea mai visam, facultatea ne-a dezumflat sacul plin de iluzii cu care am intrat! Generația mea, cum spuneam într-un interviu pe la Sibiu prin anii ’85, a avut menirea să  construiască, nu să demoleze, am creat punți între generații de creatori și am adus metafora scenică în complicitatea cu spectatorul. Așa s-a născut limbajul modern care acum, din varii motive, nu neapărat postmoderne, e cam spulberat!

Care a fost prima piesă de teatru regizată?

– Evident, prima montare a fost lucrarea de licență, la Teatrul „Cassandra”, cu „Ciuta” lui V.I. Popa, un spectacol cu o poezie și fior dramatic, cu imagini elaborate și rafinament stylistic,  unde, alături de colegi de an, ca Sorin Medeleni, Tudorel Filimon, Nicolae Manolache, Ada Radin, au jucat profesorii  Cici Dumitrașcu Caraman, Vasile Moisescu și a fost debutul absolut al unei studente din anuI II, ajunsă o mare actriță a Naționalului, Magda Cernat!

După absolvirea facultății, la ce teatre ați lucrat?

– Cu contract, la Teatrul de stat din Turda, între anii ’76-’80, Teatrul „V.I. Popa”, Bârlad, ’80-’83, Teatrul de stat Sibiu, ’83 –’87, Teatrul din Sfântu-Gheorghe, unde am înființat Teatrul „Andrei Mureșanu” pe structura Secției române a teatrului maghiar. Apoi, din ’91, la Pitești.  Am avut colaborări cu teatre din București, Cluj, Constanța, Kragujevac și multe altele.

Câte spectacole de teatru ați montat la Teatrul „Al. Davila”?

– Etapa „Davila”!!! Chiar dacă am tocit scândura scenei piteștene vreme de aproape 28 de ani din cei 43 de profesie, nu mă gândesc să trag linie și să fac totalul…  Încă nu e cazul, dar o medie aproximativă ar duce către 58-60 de montări, care sper că au bucurat, încântat sau întristat câteva zeci de mii de iubitori de frumos!!!

Citește și Regizorul Matei Varodi, director al Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti: „În Teatrul din Piteşti va fi mereu un gând şi-o respiraţie a sufletului meu…” (II)

„Recunoaşterea e dată de public”

Când ați început să fiți recunoscut ca un regizor care are un cuvânt de spus și o viziune originală?

– Recunoașterea profesională e dată de Critică, pe de o parte,  și de Măria sa, Publicul!!! În cazul meu, a venit mai întâi aprecierea publicului și, prin urmare, a directorilor de teatre care aveau nevoie „să desfunde mahalalele”. Apoi a venit și recunoașterea Criticii, prin premiile obținute la diverse competiții. O montare din teatrul popular italienesc – precursor al Commediei dell’arte – a întrunit ambele cerințe și sunt mândru de asta. Am văzut că se poate și am reeditat succesul, inclusiv la Pitești!

Care este spectacolul la care țineți cel mai mult și care vă reprezintă?

– Următorul spectacol e cel mai important! Acum, „Nevestele vesele din Windsor”, de W. Shakespeare, care va avea premiera în septembrie!

Ce planuri de viitor aveți?

– Planurile sunt simple: SĂ VĂD SĂLILE PLINE! Publicul piteștean merită asta!

Citește și 75 de ani de teatru la Pitești. Inaugurarea a fost la 6 martie 1948