Gheorghe Poțincu s-a născut la 17 septembrie 1933, în comuna Moeciu, din judeţul Braşov, aşezare aflată pe renumitul culoar Câmpulung-Bran. După clasele elementare, susţine examenul admiterii la Şcoala Medie Tehnică Mecanică din Braşov, finalizată printre primii (1952). Obţine acordul Consiliului Pedagogic, obligatoriu în cazul concursului aferent intrării la Institutul Politehnic Braşov, rezultatele fiind pe măsura aprofundării disciplinelor reale. Datorită promovării tuturor colocviilor sau examenelor, efectuării stagiilor practice şi aprobării Proiectului de Diplomă, lui Gheorghe Poțincu i se conferă titlul de inginer (1957).

A fost șeful Secției Motor la Câmpulung

Repartiţia guvernamentală îl propulsează pe Gheorghe Poțincu la Întreprinderea Metalurgică de Stat (IMS) Câmpulung (Argeş). Prin urmare, un alt specialist format în Transilvania trecea dincoace de munţi! Nu era primul, dar nici ultimul! Atunci când Gheorghe Poţincu se stabilea în fosta reşedinţă a Muscelului (1957), unitatea amintită asambla primele autoturisme de teren din România (IMS 57), urmate de IMS 58 şi IMS 59, director emblematic (1957-1982), Victor Naghi (1920-2001). Pasionat de fabricarea şi exploatarea autovehiculelor, după stagiul tehnologic, Gheorghe Poțincu a fost promovat şeful Secţiei Motor. Se va dedica, asemănător altor colegi de generaţie, realizării programelor stabilite, etatist, uzinei, unde a lucrat nouă ani (1957-1966). Este perioada consolidării siglei Întreprinderii Mecanice Muscel / IMM (1960-1972), capabilă să execute integral autoturismele de teren, carieră făcând, special, gama M 461, exportată în state din Europa, Africa, Asia. Pentru etapa 1972-1993, unitatea invocată s-a numit Întreprinderea Aro Câmpulung. În perioada 1962-1965, Poțincu a urmat cursurile postuniversitare la Institutul Politehnic Bucureşti, profilul Tehnico-Economic. Reactualiza, astfel, noţiunile acumulate în facultate, pe linia de fabricaţie, la standul de probă şi poligonul experimental, adăugând mobilităţi specifice economiei generale şi departamentale. Activitatea Comisiei economice permanente, cu sediul la Piteşti, formată din analişti recunoscuţi, s-a diversificat. Printre experţii acestei structuri, temporar, îl regăsim (1966-1969) şi pe inginerul Gheorghe Poțincu, transferat, după o scurtă perioadă, când a fost ataşat conducerii oraşului Câmpulung, în reşedinţa Argeşului. Sunt anii edificării Întreprinderii de Autoturisme Piteşti, intrată în producţie la 20 august 1968, astăzi compania Dacia-Renault, Mioveni, eveniment remarcabil, subsumând inclusiv strădaniile celui evocat.

A fost decanul Institutului de Subingineri și rector al Institutului de Învățământ Superior Pitești

Centrul Universitar Piteşti, oficializat prin înfiinţarea Institutului Pedagogic (1962), a cunoscut un moment special în ziua de 1 octombrie 1969: deschiderea cursurilor Institutului de Subingineri (trei ani). Pentru coordonarea acţiunilor preliminare şi organizarea activităţilor specifice, era preferat inginerul Gheorghe Poțincu, numit prodecan (1969-1970). Sediul iniţial s-a stabilit la Grupul Şcolar Metalurgic, aparţinând Întreprinderii de Autoturisme Colibaşi, dar începând cu exerciţiul 1970-1971 noua instituţie a primit spaţiile de pe strada Doaga (Piteşti). Entitatea din Piteşti a evoluat gradual, meritul incontestabil revenind şefului de lucrări (lector) Gheorghe Poțincu, avansat decan (1970-1974), membru al Senatului unităţii coordonatoare. Cele două structuri universitare din reşedinţa Argeşului, și anume Pedagogie şi Inginerie, conform prevederilor Decretului Nr. 174, Bucureşti, 5 iunie 1974, s-au unificat, constituind Institutul de Învăţământ Superior Piteşti. Rector a fost ales decanul Institutului de Subingineri, Gheorghe Poțincu, funcţie exercitată două mandate (1974-1981). Valorificând expertiza personalităţilor care au condus anterior Institutul Pedagogic (1962-1974), Marin Z. Mocanu, Ion Todor, Augustin Z.N. Pop, noul rector conferă exprimării academice locale dimensiuni pe măsura prestigiului economic al municipiului Piteşti, ocupând, atunci, unul dintre locurile preferate ale statisticilor naţionale comparatiste.
Distinct, anul 1977 marchează în cariera inginerului Gheorghe Poțincu două momente foarte importante: obţinerea titlului doctoral, acordat de Institutul Politehnic Bucureşti, teza susţinută fiind complementară exploatării autoturismelor româneşti Dacia, respectiv ocuparea, prin concurs, validat ministerial, a postului de conferenţiar (Discipline Tehnice). Eforturile manageriale erau concretizate, în anul universitar 1977-1978, prin: debutul pregătirii, la Piteşti, a inginerilor; preliminarea adaptării laboratoarelor, centrelor de excelenţă, bazelor productive la cerinţele sectoriale; redimensionarea contractelor de cercetare cu marii agenţi regionali; repartizarea, în zona centrală urbană a clădirilor pentru Rectorat, Casa Studenţilor, Pensiunea Turist.
Succesele obţinute, ca rector, l-au calificat pe inginerul Gheorghe Poțincu pentru promovarea în conducerea judeţului Argeş (1981-1986). Poțincu s-a implicat direct în consolidarea noilor unităţi industriale din Curtea de Argeş, Topoloveni, Costeşti; extinderea anumitor capacităţi productive pe Platforma Petrochimică Piteşti ori la întreprinderile constructoare de autoturisme Aro (Câmpulung), Dacia (Colibaşi/Mioveni); edificarea Dispeceratului Întreprinderii de Reţele Electrice şi Bazinului Olimpic de Nataţie (Piteşti), staţiei Dacia Service II (Bascov), Complexului Naţional de Kaiac-Canoe (Budeasa); realizarea cvartalelor urbane planificate.

Director general al Centralei Industriale de Autoturisme Pitești

În 1978, conform Hotărârii Guvernului României, s-a constituit, pe Platforma Colibaşi/Mioveni, Centrala de Autoturisme Piteşti, menită să armonizeze conlucrarea unităţilor cu atribuţii pentru acest domeniu. Conducerea centralei s-a asigurat, succesiv, de inginerii: Mihai Dumitru (1978-1979); Simion Săpunaru (1979-1986); Gheorghe Poțincu (1986-1988); Ion Giuvelcă (1988-1990). Manageriatul lui Gheorghe Poțincu (1986-1988) se concretizează prin decizii care au stimulat: ritmicitatea producţiei integrate; calitatea autoturismelor, pieselor de schimb, mentenanţei; respectarea clauzelor contractuale; diversificarea exportului pe devize convertibile; preocupări pentru noile prototipuri. La 4 ianuarie 1988, directorul Centralei şi oamenii uzinei consemnau, exponenţial, Autoturismul 1.300.000, care, deşi montat la Mioveni, înmagazina contribuţia tuturor lucrătorilor de pe orizontala funcţională, identificată mai sus. Apoi, în ziua de 20 august 1988, aniversa două decenii de la inaugurarea Întreprinderii Dacia, considerată fanion al industriei autohtone.
Sursa: ”Piteşti. Portrete postume pentru prieteni” – Petre Popa