Recunosc, l-am întâlnit târziu pe SORIN POCLITARU. Îi ascultasem versurile cântate de folkişti buni şi recunoscuţi, mai citisem câte o poezie de-a lui, dar cam atât… Până când a făcut la Piteşti un spectacol de folk şi poezie împreună cu o foarte talentată folkistă în devenire, Maria Rainea. Cand Mihăiţă, nepoţelul nostru de nouă ani, a început să plângă de emoţie ascultând “Părinţi îmbătrânind”, recitată de Sorin, am ciulit şi mai tare urechea. Cum poate un om să te facă să râzi cu lacrimi ca în minutul următor să te facă să plângi? De unde vine asta? Şi apoi, ca un vechi iubitor de poezie şi recitator ce mă aflu, am pus mâna pe carte, adică pe cărţile lui. Şi nu-mi revin din uimire.
Să-mi bat capul cu vreo poezie de-a lui câte o oră (că nici filologii nu le ştiu pe toate), să râd sau să plâng, să mă înseninez sau să mă întunec, să mă plimb prin toate stările posibile e o călătorie pe care doar Sorin mi-a oferit-o în ultima vreme. Printre atâtea versuri “ce din coadă vor să sune”, poezia lui e uluitoare. O mângâiere apoi un pumn după ceafă şi tot aşa… Acum ştiu de ce. Pentru că aşa e el, adică un suflet cinstit. El vede sensuri acolo unde alţii nu le găsesc, el scrie exact cum simte, nimic din versul lui nu e studiat sau contrafăcut. Nu e nimic fariseic în versurile sale, nu are adăugiri făcute doar de dragul rimei.
Ai senzaţia că nu scrie decât pentru el însuşi, pentru că – aşa cum spunea Braque – “arta e o rană transformată în lumină”. Citindu-l ai senzaţia că viaţa lui se transformă în poezie. Şi el îi răspunde lui Hölderlin care se întreba “la ce bun poetul în vreme de secetă”? Şi ce dureros şi frumos îi răspunde! Greşesc pe undeva, Sorin?
Cătălin Petrescu
Citește și Reconsiderări. Constantin Albu, cel mai mare muzician al Piteştiului
Citește și Scriitorul C.D. Aricescu şi Mica Unire
0 Comentarii