Un ofiţer. O uniformă. Colonelul pensionar. Costumul pe umeraş, în cuier. Uitarea dă târcoale. Moliile, la fel.
Dar ostaşul nu depune armele. Doar le schimbă. Dacă marele poet Arghezi schimba pentru prima oară plugul în condei şi brazda-n călimară, într-un sens invers, Ion Bratu pune armele militare în rastel şi uniforma în naftalină, ca să înhaţe uneltele de scris şi de zugrăvit.
Cartea de versuri face din militarul pensionar un poet pasionat. Peste lipsa de experienţă literară, peste unele stângăcii de versificaţie, domină entuziasmul, patriotismul, simţul estetic, elogiul creaţiei. Nu întâmplător volumul se deschide cu un Imn al Transfăgărăşanului:
„În defileu, sub clar de lună,/ Se văd şi azi, trudind, soldaţi,/ Rămaşi aşa, sculptaţi în stâncă,/ Cu stânca-n veci îngemănaţi.
Şi o carte de proză, în trei ediţii: „Transfăgărăşanul, aşa cum a fost“.
Un scriitor de literatură beletristică face o lume din gânduri şi imagini, adică o lume fictivă. Cu întâmplări şi personaje imaginate. Care pot să se zămislească, să crească, să intre în conflicte sau în armonii, să iubească, să spere, să fie fericite sau să se sfârşească  după cum doreşte autorul lor. Personajele lui Ion Bratu sunt absolut reale. Cu certificate de naştere, cu legitimaţii de identitate, cu prezenţă în societate. Dar au avut şansa să lucreze la Transfăgărăşan. Cu primul pas, li s-a deschis poarta celebrităţii. Ion Bratu nu scrie un roman. Cartea lui este o adevărată cronică. Nu realitate transfigurată sau inspirată, ci aşa cum a fost: „Asemenea ostaşilor voievodului Basarab I, care au zdrobit armata lui Carol Robert de Anjou, constructorii militari şi civili au învins cerbicia muntelui şi vicisitudinile naturii, creând o operă fără egal, cu multiplă utilitate: strategică- militară, economică şi turistică. Potrivit aprecierii specialiştilor, dar şi a turiştilor români şi străini, Transfăgărăşanul reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase şi pitoreşti drumuri montane din Europa şi chiar din lume…”
Şi, după câteva rânduri: „Sunt convins că orice civilizaţie extraterestră care ar dori să intre în contact cu noi, pământenii, şi ar şti că semnul nostru de recunoaştere este spirala, ar descinde pe Transfăgărăşan. Aventura cunoaşterii începe cu testul spiralei, pe un drum ce urcă spre nori, ce tinde spre stele…”
Iată argumentul autorului pentru a încerca să-şi asume osânda de a nemuri în litere această unică întâmplare.
Epopee, dar şi dramatică odisee: „În timpul lucrărilor, au murit mulţi oameni. Din păcate, documentele nu au păstrat pentru istorie aceste cifre. Dar cei care au supravieţuit spun că este vorba de sute de jertfe omeneşti. Mulţi dintre cei care au murit, nici măcar nu au mai fost găsiţi prin prăpăstiile în care au căzut. Puţini oameni mai sunt azi în viaţă dintre cei care au lucrat la Transfăgărăşan, cel mai înalt drum din Europa, inaugurat cu patruzeci de ani în urmă. Deşi anii de construcţie a Transfăgărăşanului au adus zeci de victime dintre muncitorii civili şi militari, toţi cei care au lucrat la acest proiect l-au considerat oportunitatea vieţii lor.”
Se citează aprecierile unei emisiuni TT engleze, după care Transfăgărăşanul este cel mai frumos drum din lume pentru automobilişti, depăşind în acest top multe alte trasee turistice, Transfăgărăşanul este comparat cu cele mai spectaculoase, cum ar fi  „autostrada peste mări „din Florida, SUA, „drumul morţii“ din Bolivia,   tunelul prin munte  din  Guonliang, China sau Pasul Stelvio din Italia.
Ne întrebăm – zice autorul cărţii – de ce un călător străin precum Jeremy Clarkson  are numai cuvinte de laudă atunci când spune că Transfăgărăşanul „este cel mai minunat drum, din câte am văzut; de deasupra arată ca şi cum fiecare curbă a fiecărei mari piste de curse din lume a fost înnodată pentru a crea o mare fundă a perfecţiunii automobilistice”, iar unii dintre noi, românii, avem o imagine deformată faţă de lucruri cu care, mai degrabă, ar trebui să ne mândrim ?!
Transfăgărăşanul reprezintă visul meşterului Manole transformat într-o realitate de vis de către urmaşii săi care au pus la temelia lui tinereţea, energia şi priceperea, aşa cum Meşterul şi-a pus soţia ofrandă şi jertfă în zidul mânăstirii de la Curtea de Argeş…
Transfăgărăşanul nu poate fi imaginat decât în conexiune cu Mănăstirea Argeşului şi Complexul Hidroenergetic Vidraru ce formează un tot unitar, o entitate organică, o Sfântă Treime.
Carte – document: drumul printre munţi are o lungime de 152 Km şi face legătura între cele două provincii istorice ale României, Muntenia şi Transilvania…
Colonelul pensionar, autorul acestei cărţi, s-a născut la 20 martie 1948 în comuna Buzoieşti, judeţul Argeş. A făcut Liceul militar Dimitrie Cantemir, Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri de Artilerie, Academia de Înalte Studii Militare, Universitatea Naţională de Apărare. Pe Transfăgărăşan, comandant de detaşament de lucru, în sectorul dintre Cârţişoara şi Lacul Bâlea. A scris cărţi de specialitate ca „Ghidul Educaţiei Militare”, „Ce sunt valorile militare” şi cărţi de literatură ca „Trecătoarea de foc“, „Flacăra verde“, „În căutarea armoniei“, în sfârşit cartea de versuri „Scrisori din Transfăgărăşan“  şi cartea de faţă  „Transfăgărăşanul, aşa cum a fost“.
Dar nu s-a mulţumit cu atât. Cu aceeaşi măiestrie foloseşte şi penelul. Lucrările sale de artă plastică binecunoscute, cu tematică diversă: „Lunca Teleormanului”, „Anotimpurile”, „Nostalgiile”, „Ciuleandra”, „Sânzienele”.
Militar, constructor, scriitor, pictor… Fără el, epopeea şi odiseea Transfăgărăşanului poate nu ar fi văzut lumina tiparului…
(Prof. Marin Ioniţă)