# Convorbiri neconvenţionale

# Medic de boli interne. Doctor în ştiinţe medicale. Ce v-a determinat şi când să alegeţi această meserie?
– Alegerea mediciniei ca profesie s-a făcut în sfatul familiei. Tatăl meu lucra la farmacia Spitalului Militar din Piteşti. Vizitele mele la obiectiv m-au apropiat de oamenii suferinzi şi m-au determinat să mă aplec asupra Biologiei, Anatomiei şi Chimiei. Admiterea la Facultatea de Medicină Generală a fost de mare dificultate. Odată intrat, m-am apucat serios de treabă, am absolvit cu brio şi am plecat înarmat cu un serios bagaj de cunoştinţe. Am continuat să fiu student, am trecut cu foarte bune calificative cinci concursuri naţionale, am luat şi un doctorat şi sunt student în continuare.
# Pe vremuri, un doctor era bun la toate. Tendinţa actuală este spre specializare. Cât mai înaltă. Până unde este bine? De unde începe pericolul?
– Medicina internă, specialitatea pe care am luat-o prin concurs, devenind tot prin concurs medic specialist, medic primar şi şef de secţie, era considerată atunci mama medicinei. Progresele în medicină şi anvergura mijloacelor paraclinice au desprins din ea celelalte specialităţi medicale. Nimic rău în asta, dar este bine ca acestea să se facă numai după o solidă pregătire în medicină internă. Riscul ultraspecialităţii este ca un medic să ştie foarte mult despre foarte puţin.
# Ce părere aveţi despre învăţământul actual românesc? Mai au facultăţile noastre de medicină prestigiul pe care îl aveau în trecut? Mai au studenţi din toată lumea veniţi să înveţe la noi? Sunt atraşi numai de competenţă sau şi de faptul că se vând examene, diplome şi doctorate?
– Învăţământul medical românesc actual mai are valori, dar numărul lor este în scădere. Mulţi pleacă în lume, din păcate cei mai buni. În facultăţile de medicină de la noi vin şi studenţi străini. Principalul motiv este că nu dau concurs, apoi taxele de şcolarizare sunt mici. Contează mai puţin cei câţiva profesori buni.
# Proaspăt pensionar. Bastonul. Papucii. Fotoliul. Televizorul. Ziarul… Ce diavol vă scorneşte în nelinişte? De ce nu vă acceptaţi condiţia? Vă frământă problemele ţării? Credeţi că mai e ceva de făcut?
– După pensionare nu am ales plimbările de voie prin parcuri, taifasurile cu colegii de liceu, aşezati pe băncile din Trivale sau Ștrand. Am continuat să muncesc într-un spital privat, unde am confort şi nişte colegi minunaţi. Merg la cel puţin două congrese pe an, la simpozioane şi sunt angajat în contemporanul medical. Mă bântuie încă instinctul cunoaşterii.
# Dar sistemul românesc actual? Mai are el vreo şansă? Care?
– România după 1990, arăta altfel decât suratele ei din fostul lagăr comunist: Polonia, Cehia, Ungaria. Vremurile noi au fost, de la început, monitorizate de oameni vechi, cu vechile tehnici de manipulare adaptate la noua situaţie. În condiţiile în care aproape 1/3 din ogorul românesc a fost cumpărat de străini, bogăţiile subsolului sunt concesionate pe lungi perioade contra unor redevenţe ruşinos de mici şi pădurile au fost rase cu sălbăticie de străini pe preţuri de nimic, nu ştiu ce şanse de revenire mai avem.
# S-a schimbat clasa politică, aşa cum s-a cerut? Oamenii aflaţi în funcţii – cheie de-a lungul deceniilor se mai prezintă la alegeri? Dar strada? Unde este? De ce tace?
– Clasa politică la noi nu s-a schimbat nicidecum. Foştii nomenclaturişti şi fiii lor, oameni ai fostei Securităţi, crescuţi în cultul lui „nimic sfânt”, s-au adaptat rapid la o nouă conjuctură politică şi economică. Prin „alegeri libere’’ bântuite sistematic de fraude, s-au perindat, continuu sau alternativ la putere „la vremuri noi, tot noi’’. Nu există doctrine politice autentice şi rostul duelurilor televizate în campania actuală este de a nu-l lăsa pe adversar să spună ce are de zis. Strada a existat anemic şi nesemnificativ, doar într-un cântec…
Prof. Marin Ioniţă