# Convorbiri neconvenţionale cu profesoara şi scriitoarea Camelia Bădescu Sighiartău
# Cum este în Germania? Nici sas, nici şvab, româncă neaoşă de la Arefu. Cum te simţi printre nemţi? Cum te receptează? Emigrantul? Refugiatul? Omul fără ţară venit să câştige o bucată de pâine? Străinul în trecere? Te acceptă? Îi interesează?
– După facultate mi-am dat definitivatul şi am făcut şi un master în traductologie. În Germania am făcut un master în cultura şi literatura britanică la universitatea din Regenburg. Ca profesor e foarte greu să îţi găseşti aici un loc de muncă, dar am reuşit într-un final să îmi văd visul cu ochii. Am început de la grădiniţă. Am lucrat întâi ca profă de engleză pentru o şcoală de limbi străine. Trebuia să predau engleza copiilor cu vârste între 2 şi 6 ani. Cumva paradoxal… Eu cu două masterate în engleză, îi învăţam pe copii chestiile cele mai elementare: „Jonas este băiat, Maja e fată”, „Acesta e un caţeluş”. Studiam şi lucram. Câştigam mai nimic, dar eram mulţumită că am ceva de lucru. Cam ce luam pe mere, dădeam pe pere, pentru că îmi cumpăram o groază de material didactic. Soţul câştiga îndeajuns cât să ne descurcăm mai bine ca în România. Aveam lipici la copii, mi-erau foarte dragi şi ei simţeau şi-mi răspundeau pe măsură. Am primit chiar şi o cerere în căsătorie de la un puşti de 4 ani şi foarte mulţi îmi spuneau mai mereu că mă iubesc.
# Cum era programul?
– Făceam naveta vreo 60 km. Mă trezeam la 4.30, plecam cu autobuzul, apoi cu trenul. 1 oră dus, una întors, pe drum. Am apărut şi prin ziarele locale, lumea a fost foarte încântată de felul în care îmi organizam orele. Nu înţelegeam prea multă germană, iar mulţi copii şi mai toate colegele de la grădi vorbeau în dialect bavarez. Copiii începeau să-mi povestească toate minunile. Eu ghiceam din tonul vocii lor dacă e de bine sau de rău. Şi răspundeam în germană „vai, ce drăguţ” sau „vai, ce păcat”… La şcoala de limbi străine am lucrat patru ani, cam până am terminat masterul, apoi nu mi-a mai convenit. Eram singura din şcoală cu două masterate, dar eram plătită mai prost decât un muncitor necalificat: la oră. Dacă eram bolnavă sau aveau copiii vacanţă nu primeam niciun ban. Apoi am încercat să vorbesc cu şeful: îmi propunea un salariu de 450 euro pe lună, tot atât cât aş fi luat dacă aş fi aranjat, de exemplu, rafturile într-un supermarket. Am plecat. Directoarele grădiniţelor unde am lucrat mă sună şi acum să mă întrebe dacă nu vreau să mă întorc. Spun că am fost cea mai bună profesoară pe care au avut-o la grădiniţă şi – slavă Domnului – au fost multe şi înaintea mea şi după mine. Le cred, pentru că nemţii nu fac complimente gratuite. Dacă nu le place ce faci, îţi spun verde-n faţă. La fel fac şi dacă le place.
Eram căsătorită de doi ani când am decis să vin în Germania. Soţul meu, Marius, primise un contract în Regensburg, dar el ştia foarte bine germana. Studiase germanistica. În 2006, România nu era în UE, aşa că fără să cunosc limba şi fără viză era destul de greu să ajungi în Germania. La început planul era ca Marius să vină, să câştige ceva bani, apoi să ne cumpărăm o casă pe undeva prin Sibiu. Dar cum socotelile de-acasă nu se potrivesc cu cele din târg, am hotărât în final să vin şi eu în Germania. Eram proaspăt căsătoriţi şi ne era foarte greu unul departe de celălalt. Eu rămăsesem profă de engleză în Şelimbar şi Sibiu. El era în Germania. Am rezistat o jumătate de an. În plus, inspectoratul din Sibiu a crezut de cuviinţă că nu mai era cazul să îmi mai dea continuitate pe postul din Şelimbăr, deşi şcoala de-acolo m-ar fi vrut, aveam referinţe foarte bune şi doamna director de-atunci a mers personal cu mine cu jalba-n proţap la inspectorat. Nu au stat prea mult la discuţii. Continuitate nu mai primeam, pentru că altcineva trebuia să vină pe post. Aşa aranjaseră cei de la inspectorat. Atunci am spus punct şi-am luat-o de la capăt.
0 Comentarii