Norocos trebuie să fie orașul care a fost prins de recenta lege a câinilor vagabonzi fără aceste patrupede. Fericit trebuie să fie primarul unei asemenea localități care nu-și mai bate capul cu așa ceva. Consilierii locali, funcționarii primăriei, serviciile nesecrete dar specializate, la urma urmei toți cetățenii urbei. Orașul ferit și scutit de pângărire și spurcăciune, de pericole, accidente și alte aspecte, cum ar fi mușcăturile frecvente cu tratamente antirabice; bolile transmisibile, fecalele în straturile de flori, mizerii în stații, pe carosabil, pe trotuare, în fața bisericii și a cârciumii, pe sub streșinile primăriei, în ocolul prefecturii…
Legea votată, promulgată, adaptată, contestată, aplaudată, venită prea târziu sau prea devreme, ar trebui să fie obligatorie. Bineînțeles pentru comunitățiile în care împuiază, mișună și forfotesc aceste animale. Care amenință să devină sacre ca în mitologia indiană, în piețile și pe meridianele acestui subcontinent.
În unele orașe, și de pe la noi, câinii fără stăpân au devenit stăpâni și cetățenii la discreția și în distracția lor. Această plagă, cică, ar veni de departe. Nu chiar de pe vremea lui Moise în captivitate, când, pentru eliberare, cădea din cer ploaia de broaște. Ci de pe vremea ONG-urilor, asociațiilor non-profit, care în ciuda intențiilor declarate, tocau în buzunarele inițiatorilor banii strânși pentru dulăii necastrați. Dar au și ei dreptate. De ce ar presta munci voluntare unde și nemunca se pretinde plătită? Unde dispar milioane și milarde de lei, de dolari și de euroi sub asfaltări neterminate ca să dăm un exemplu la întâmplare.
Dar să ne ținem strâns de subiect, că vom avea surprize și mai mari… Așadar, există chiar în România două orașe fără picior de câine liber pe străzi. Nu-mi vine să cred. Dar nici nu-mi convine s-o contrazic pe tânăra care ne întrugă această poveste. Nu știu ce hram poartă. Cu ce misiune este investită. Dacă e una dintre vedetele care răsar ca ciupercile în bălegar după ploaie pe ecranele televiziunilor centrale…. Dar are voce fermecătoare. Buze apetisante. Trup superb. Picioare excelente. Cum să stau pe gânduri? N-am decât să mă las convins! Și aflu că s-ar fi putut ca și orașele din țara noastră să arate ca cele selecte din străinătate dacă autoritățile locale ar fi fost mai exigente și mai inteligente. Deocamdată, nu avem decât două. Și trebuie să ne mândrim cu ele. Și să le prezentăm ca adevărate modele.
Nu știu care este al doilea. Nu mă interesează. Îmi este suficient că primul în țară e orașul meu. Ăsta în care locuiesc. Între Bănănăi şi Ciocănăi, Găvana și Zama Rece, Papucești și Găvănești. (În traducere modernă, Prundu și Bascov, Trivale și Căprioara, Smeura și Centură)
Orașul meu… Fără câini care să te ia de pulpă sau să-ți sară în cârcă, fără potăi care să sperie copiii când merg la școală, fără javre care să patruleze în jurul instituţiilor, fără concerte de lătrături, fără urlete la lună în miez de noapte, când e somnul mai profund…
Ce noroc, repet, pentru edilul principal, domnul primar, responsabilul direct în fața legii. Nu este silit să angajeze hingheri, să facă rost de mașini amenajate special, să construiască adăposturi, să facă rost de hrană, să asigure condiții optime de confort, și ce e mai important, specialiști pentru sterilizare și mai ales pentru eutanasiere.
Tânăra seducătoare de pe ecran, competentă în toate, ne și spune cum a fost posibilă această minune. Povestea începe odată ca niciodată, când era aici, pe vremea cealaltă, o crescătorie de vulpi. NU cumătra noastră cea roșcată, care se jură că nu fură dar o prinzi cu rața în gură. Specie comună, îi curge părul din piele de-ai facut-o manșon sau căciulă. Animalele acelea erau de rasă superioară, vulpea, vulpea polară. Cu sămânță poate din Siberia sau chiar din Alaska.
Afacere rentabilă. Export asigurat. Dar din „de furat” mai nimereau pielicele și pe la damele noastre. Argintii, înspichate sau albastre. Soții, secretare sau amante de șefi și potlogari…
Dezvoltare pe orizontală. Jupuitori, răzători, argăsitori, tăbăcari. De nu se lichida firma, ar fi înfrățit ca bobii puși la încolțit și ar fi apărut puzderie de tăbăcari, ca pe timpul fraților căuzași, ai lui Bălcescu și Eliade Rădulescu, revoluționarii pașoptiști fără chiloți (ultima soluție, încă revoluție, doamne ferește…). Ce înfloritoare industrie ar fi dacă s-ar jupui câinii dați eutanasierii pentru ghete, cizme, pantofi, centuri, chimire și alte ustensile…
Dar ferma de vulpi polare a dispărut precum cele de porci, de vaci, de oi și de păsări ale „gospodăriei de partid”.
Exact de ce avea nevoie o grupare din străinătate cu intenții de binefacere pentru populația canină din România. Treze și eficiente, autoritățile piteștene n-au stat prea mult pe gânduri. Adăposturile, cuștile, toate instalațiile pentru vulpi au oferit o cazare de lux pentru câinii vagabonzi. Și așa, după cum ne asigură frumoasa fată, au dispărut de pe străzi căței cu mămicile lor, dulăi, potăile de toate vârstele…
Am spus că nu pot s-o contrazic. Nici nu îndrăznesc s-o invit o noapte la mine, când nu pot să dorm și am coșmaruri cu câini care se încaieră, latră, schiaună, urlă. Dar îmi permit să-i propun o plimbare prin centrul orașului sau prin cartiere, prin piețe, prin gări și autogări, prin curtea muzeului, pe la școli și universități, spitale și policlinici, restaurante și magazine alimentare, la primărie și la prefectură, chiar la teatru și bibliotecă. Și dacă și atunci va susține cu a ei guriță că orașul Pitești este primul din țară care a fost golit de câinii vagabonzi, și eu o voi crede, unul din noi doi va avea nevoie de o programare într-un așezământ, unde se cântă, zi și noapte „iubiți și câinii vagabonzi”…
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii