Suntem hoţi de mici, de când ne furăm jucăriile. Ba poate chiar mai devreme, de pe când ne înghiţeam suzetele…
Ni se întâmplă aşa ceva numai nouă, românilor? Ar însemna că ne naştem cu o genă în plus, că e vorba de un blestem pus în povara acestui popor. S-ar mai putea găsi şi alte motive ale acestor porniri sălbatice, de pildă spusele unui compilator al Cronicii Ţării Româneşti, Simion Dascălu, care adăuga părerea lui că Imperiul Roman şi-a golit temniţele ca să colonizeze cu tâlhari ţara cucerită a dacilor; sau trimiterile istoricului Herodot după care putem înţelege că dacii erau nărăviţi şi la furtişaguri.
Se mai poate adăuga stăpânirea de un mileniu a popoarelor migratoare sub care, se zice, a trebuit să furăm ca să supravieţuim. De asemenea, influenţa stăpânirii otomane şi a perioadei fanariote, amestecul în plămada fiinţei noastre naţionale şi a altor etnii, coabitarea cu alte seminţii, de pildă cea a ţiganilor etc, etc…
Dar la ce ne-ar folosi? Cu ce ar fi mai mic dezastrul furtişagurilor?
Poate că şi în alte părţi copiii îşi fură jucăriile. Dar problema noastră este că toţi acei hoţi mititei, ba şi mai mulţi, ajung hoţi mari. Uneori foarte mari….
Suntem ştiuţi oamenii din ţara hoţilor. Chiar am fost comparaţi cu o insulă a piraţilor. Nimic mai fals. Insulele corsarilor erau înţesate de comori. Ţara noastră e secătuită. Nimic nu se adaugă, totul se duce…
Nu există pe lume hoţi mai proşti decât cei care fură de la ei ca să dea la alţii. Dar aşa s-a întâmplat în România cu mai toate privatizările care au avut loc în timpul tranziţiei.
Învăţăm de mici să ne furăm căciula. Şi rămânem cu această meteahnă pe tot restul vieţii. 
Ultima probă, examenele şcolare din aceste zile. Deşi avertizaţi cu supraveghere severă şi cu sancţiuni drastice, sute de candidaţi au fost prinşi că încercau să fure prin copiere. Iar pentru cei care nu au reuşit să copieze, rezultatele au fost catastrofale.
S-a dus de râpă şi învăţământul românesc. Ceva cu care ne puteam mândri până nu prea de mult, spre lauda altora. Olimpicii noştri internaţionali, elevii care mutaţi în străinătate primeau câte o clasă în plus, studenţii care veneau să înveţe în România, elita noastră intelectuală pornită de pe băncile şcolii, specialiştii în toate domeniile.
De ce se pun în pericol aceşti copii care preferă să fure în loc să înveţe? De ce îşi asumă ei riscul de a fi eliminaţi pentru furt şi, mai grav, de a nu-şi găsi un loc de muncă în lipsa performanţelor? Pentru că acesta este mediul în care trăiesc. Când şi profesorii, în diferite concursuri, sunt prinşi că încearcă să fure examenul prin copiere, intervenţii, sau mituire, când universităţile primesc studenţi fără pregătire şi vând diplome până şi unor persoane care nici nu au fost văzute prin laboratoare sau amfiteatre, când până şi la un concurs de procurori pentru promovare, oamenii legii au fost prinşi cu cioara vopsită, când ajung lideri politici, primari, guvernanţi, demnitari, oameni care au trecut prin şcoală ca valiza prin gară, ce motivaţie să aibă şcolarul contemporan ca să-şi consume timpul altfel decât în plăceri ieftine şi fără perspectivă?
Se mai poate da vina şi pe profesori. Care păcăliţi şi prost plătiţi nu mai sunt dispuşi să facă eforturi în plus în folosul învăţăturii şi educării elevilor. Nu e vorba de şantaj organizat. Nu şi-au propus să preseze sistemul în acest mod. Dar le-a fost ucis entuziasmul. Şi fără entuziasm în acest domeniu, nu se pot face decât lucruri de mântuială.
Bieţii de ei! Sărmanii elevi! Vai de această ţară!…
Prof. Marin Ioniţă