Vine Gabriela. Gabriela Adameşteanu. Nu ne cunoaştem personal. Îi citesc cărţile, am văzut-o în trecere pe la Uniunea Scriitorilor, ea nu ştie nimic despre mine, dar n-are nicio importanţă. Important este că a plecat de pe aici, de pe la noi, ca să ajungă una dintre cele mai importante scriitoare ale ţării. Este cea care a descoperit sau a inventat o altă cale de cunoaştere a lumii, la o dată când literatura era plină de căutări dar nu lipseau şabloanele. Şi un alt fel de a-şi plămădi personajele, de a le purta prin viaţă şi a le trece peste hotar printr-o zonă derizorie. Iar dacă i se traduc cărţile în alte limbi şi sunt căutate de cititori de pe alte meleaguri, este o confirmare fără echivoc. Cu Ileana Mălăncioiu altfel stau lucrurile. Nu am niciun merit pentru meritele ei. Dar cum să nu mă bucur că de la o vreme încoace este socotită cea mai mare poetă din România? Am avut norocul să mă aflu printre primii ei cititori, pe când întreaga sa operă încăpea în câteva foi de manuscris. Şi am crezut în eroarea de a bănui că nu e vorba decât de un joc al inteligenţei ei retrasă din sfera matematicii, unde eleva dezlega probleme din revista de specialitate şi chiar propunea spre rezolvare probleme care depăşeau cu mult vârsta ei. Dar datorită unor împrejurări absurde, ajunsese funcţionară la mina din Godeni, unde tatăl ei, fost contabil, împingea la vagoneţi de cărbune pe sub pământ.
O vreme a fost comparată cu Ana Blandiana. Ele, două, acolo sus, pe culmea care era numai a lor. Dar duetul nu a ţinut. Fiecare cânta pe vocea ei. Ana, mai senzuală, mai lirică, mai duioasă, trezea emoţii. Poezia Ilenei era coaptă, răscoaptă şi călită la înalta incandescenţă a ideilor.
În aşteptarea celor două fiice ale Argeşului, Gabriela Adameşteanu şi Ileana Mălăncioiu, chemate să se întoarcă acasă măcar pentru o jumătate de zi, măcar pentru un ceas ca să ne facă onoarea de a primi certificatul de „Cetăţean de onoare”.
Dar să nu-i uităm pe cei care sunt în toate zilele cu noi…
Scurt, îndesat, cu picioarele puternice şi uşor obădate de călăreţi de stepă, cum i-ar sta bine pe un piedestal, Gheorghe Gomoiu… Pe jumătate ţăran, pe jumătate intelectual… Dar nici un ţăran de rând, nici intelectual de duzină. Intelectualul care, precum personajul lui Voltaire după atâtea şi atâtea aventuri, în cultivarea propriei grădini. Are palmele bătătorite de cozile uneltelor, se îmbată cu mirosul de plante şi de pământ răscolit, altoieşte pomi, sădeşte răsaduri, îngroapă seminţe, culege fructe, totul cultivat absolut ecologic şi toată familia lui, cu copii, cu nepoţi, consumă hrană fără noxe. Doarme bine, se scoală în zori, toată grădina îi cântă cu trilurile păsărilor, cu adierea vântului, cu foşnetul frunzelor. Şi cântă şi el. Sau măcar murmură melodii pe care le ştie sau de care n-a auzit încă nimeni pentru că acum se croiesc în mintea şi în sufletul lui de compozitor.
Rareori îl puteţi întălni pe stradă, în haine de stradă, dar mai degrabă îl aflaţi la pupitrul unui concert în frac şi cu papion, cu bagheta în mână. Profesor de muzică, nu s-a mulţumit cu o catedră de şcoală sătească. Şi-a format un cor în oraş, pe care îl dirijează pe scenele noastre, dar şi pe altele din lumea largă. De curând s-a întors din Grecia, unde a avut succese răsunătoare. Şi ca de atâtea ori când se întoarce din Italia, din Spania, din Germania, din alte ţări, de cum coboară din autobuz aleargă să-şi vadă grădina.
Sergiu Nicolaescu. Nu vestitul regizor de film. Este numai o potrivire de nume. Sergiu al nostru a fost redactor-şef al Revistei Argeş. Cel mai longeviv dintre toţi redactorii şefi care au trecut pe aici. Şi în cea mai critică perioadă a revistelor de cultură din România. Lector, conferenţiar universitar, prodecan, critic şi istoric literar, autor de cărţi. Ceva obişnuit. Pentru oricine, dar nu şi pentru el. I-a fost dat să se lupte cu o boală necruţătoare şi insuportabilă. Viaţa lui, o continuă luptă. Rezistă la fiecare atac. Dar rămâne epuizat după fiecare victorie. De unde tărie şi timp pentru pregătirea şi elaborarea cursurilor, pentru prelegeri, pentru seminarii, pentru scris, pentru publicare? Nici el nu ştie. Dar ştie că nu trebuie să cedeze. Şi că ceilalţi oameni nu trebuie să afle de suferinţa lui. Şi aşa apare ca un om normal printre oameni normali, aflaţi pe înaltul nivel al culturii indigene.
Costin Alexandrescu. Pensionar. Fost director al „casei de creaţie”, cum se numea acea instituţie la data când a fost promovat. Nu a scris nici poezii, nici romane, nici piese de teatru, nici nu a compus oratorii sau imnuri, nu a pictat peisaje, portrete, naturi moarte sau nuduri vii, nu a cântat din caval sau din cimpoi, nici la ţambal sau la acordeon, nu a dansat în spectacole… Dar de sub pulpana lui şi-au luat zborul nenumăraţi scriitori, cântăreţi, actori, artişti plastici… A ştiut să-i caute, să-i descopere, să-i cultive… Tata Costin… De i-ar aduna pe toţi câţi i-a lansat, de abia de ar avea loc pe un stadion.
Am enumărat aici numai câţiva cetăţeni de onoare ai Argeşului, din cei 12 ai actualei ediţii. După atâţia alţii, academicieni, universitari, doctori în ştiinţe, artişti, scriitori, manageri din ţară şi din străinătate.
Măcar din când în când avem de ce să ţinem fruntea sus… Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii