Cuviosul Porfirie Bucurescu, argeşeanul ajuns stareţul Mănăstirii Frăsinei

Mănăstirea Frăsinei este o culme a spiritualităţii româneşti prin viaţa duhovnicească trăită aici după modelul atonit. La această trăire deosebită s-a ajuns prin strădania unor cuvioşi cu viaţă îmbunătăţită, temelia fiind pusă de Sfântul Calinic de la Cernica în vremea când era episcop al Râmnicului. Între oamenii cu vieţuire aleasă care s-au nevoit în această vatră monahală se numără şi cuviosul părinte argeșean Porfirie Bucurescu, stareţ al sfintei mănăstiri între anii 1898 şi 1927.

A fost tuns în monahism în anul 1883

După ce a ridicat biserica nouă, Sfântul Calinic a instituit la Frăsinei un mod de vieţuire monahală unic pentru o mănăstire românească. Regulile instituite de Sfântul Calinic au fost păstrate cu stricteţe de stareţii mănăstirii, aici făcându-şi ucenicia mari ierarhi şi duhovnici. Pentru credincioşii olteni această mănăstire are cel mai autentic mod de vieţuire monahală, nu numai pentru că aici nu pot intra femeile, ci pentru că şi astăzi se mai simte sfinţenia marelui ierarh. Între stareţii Mănăstirii Frăsinei, Porfirie Bucurescu ocupă un loc aparte prin râvna sa deosebită pentru viaţa duhovnicească a obştii şi munca depusă pentru înfrumuseţarea sfântului locaş. În timpul stăreţiei sale, mănăstirea a cunoscut cea mai rodnică perioadă de după Sfântul Calinic, obştea ajungând la peste 70 de monahi.
Porfirie Bucurescu s-a născut în anul 1862, într-o familie numeroasă de ţărani evlavioşi din comuna Domneşti, judeţul Argeş, lângă Câmpulung Muscel, şi a primit la botez numele de Petru. De mic şi-a dorit să se dedice vieţii monahale. Atunci când ieromonahul Lavrentie de la Mănăstirea Frăsinei a trecut prin satul său, Petru a dorit să meargă împreună cu dânsul ca să-şi dedice viaţa lui Hristos (Ioanichie Bălan, „Patericul românesc”, Bucureşti, 1980, p. 540). Ajuns aici, tânărul Petru a fost ajutat de stareţul Policarp să cunoască tainele cărţii, fiindu-i ucenic timp de 9 ani. Când a împlinit 21 de ani, datorită calităţilor sale sufleteşti, a smereniei şi nevoinţelor, a fost tuns în monahism în anul 1883, primind numele de Porfirie.

Toată viaţa şi-a petrecut-o într-o chilie simplă

Porfirie a fost apreciat de întreaga obşte pentru viaţa sa aleasă, pentru firea blândă şi smerită. Milostiv, prietenos, iubitor de semeni şi fără de răutate, Porfirie a fost hirotonit ieromonah şi numit eclesiarh al mănăstirii. Ţinea cu stricteţe pravila bisericii, îndeplinind cu bucurie sarcinile primite, făcând totul cu dragoste frăţească şi cu credinţă în Dumnezeu. Toată viaţa şi-a petrecut-o într-o chilie simplă, fiind un exemplu pentru toţi monahii şi fraţii din mănăstire. Îi purta în rugăciunile sale pe toţi vieţuitorii din mănăstire, fapt pentru care era iubit de obşte, devenind un duhovnic renumit. A reuşit cu multă răbdare şi înţelepciune să creeze un model desăvârşit de unitate duhovnicească în mănăstire. Toţi trăiau precum fraţii, ”fără niciun fel de deosebire, fără cârtire, fără avere personală, fără nimic de mâncare la chilii, fără haine şi bani de prisos“ (idem, „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi”, vol. I, Mănăstirea Sihăstria, 2008, p. 328).

Stareţ al sfintei Mănăstiri Frăsinei

După ce stareţul Silvestru a plecat la Dumnezeu, obştea l-a ales pe ieromonahul Porfirie ca să conducă mănăstirea şi să vegheze la păstrarea cu stricteţe a vieţii duhovniceşti din ”Athosul“ românesc. Stareţul Porfirie (1898-1927) a pus mare preţ pe viaţa de obşte, călugării luând parte la toate slujbele din biserică. Toţi îl iubeau pentru blândeţea sa, ascultându-l în toate. El dorea ca toţi să citească din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, să-şi ţină pravila cu stricteţe prin post şi rugăciune şi să-şi îndeplinească ascultarea cu dragoste. Cei neştiutori de carte trebuiau să facă un minimum de închinăciuni, să postească şi să meargă la biserică. Un frate, care avea o ascultare grea la vite, participa la toate slujbele de noapte din dragoste pentru stareţul Porfirie (Ghelasie Gheorghe, „Micul pateric al sfintei mănăstiri Frăsinei”, Frăsinei, 2000, p. 11). El nu îngăduia călugărilor să se retragă singuri în pustie. Dorea ca toţi să se nevoiască după puterile lor. Un frate, care plecase fără binecuvântarea stareţului să vieţuiască în pădure, şi-a găsit sfârşitul într-o râpă, plătind astfel pentru neascultarea sa (Ioanichie Bălan, „Patericul românesc”, p. 541). Viaţa duhovnicească, dragostea şi înţelepciunea stareţului Porfirie au făcut ca Frăsineiul să devină cea mai cunoscută şi organizată mănăstire din ţara noastră. În liniştea muntelui, avându-l ca exemplu pe stareţul lor, călugării şi fraţii mănăstirii trăiau în rugăciune, în tăcere, în ascultare şi în sărăcie.

A împletit armonios munca şi rugăciunea

Pe lângă lucrarea duhovnicească, în Mănăstirea Frăsinei a început şi o activitate administrativă de mare amploare, stareţul Porfirie fiind sprijinit de Gherasim Safirim, fost episcop al Romanului. Gherasim Safirim a contribuit financiar la finalizarea lucrărilor de renovare a bisericii mănăstirii, în această perioadă schimbându-se şi acoperişul. Stareţul Porfirie a ridicat un corp de clădiri în partea de sud şi est în care a amenajat un paraclis pictat de D. Belizarie, cu hramul ”Sfinţii Trei Ierarhi”, pe care l-a sfinţit în anul 1905. Cu ajutorul fostului episcop Gherasim Safirim, Porfirie a ridicat în anul 1910 un arhondaric. Tot în această perioadă s-au pus bazele primei biblioteci a mănăstirii, Gherasim Safirim donând propria arhivă mănăstirii împreună cu un număr impresionant de cărţi. Stareţul Porfirie a achiziţionat un important fond de carte, pe care l-a pus la dispoziţia obştii pentru a spori viaţa culturală din mănăstire (Irineu Popa, „Mănăstirea Frăsinei, ctitoria Sfântului Calinic”, Mănăstirea Frăsinei, 2002, p. 25). Mănăstirea nu a fost afectată de Primul Război Mondial, astfel că, după terminarea lui, s-a reluat activitatea economică şi duhovnicească. Sporind numărul vieţuitorilor de aici, s-a mărit şi suprafaţa cultivabilă. Mănăstirea avea moară, joagăr, vite mari şi maşină de treierat. Pentru veşmintele necesare, stareţul Porfirie a înfiinţat ateliere de croitorie, cizmărie, fierărie şi tâmplărie. În 1925 s-a construit metocul din Seci, unde au fost amenajate stâna, grajdurile, fânarele şi o casă din lemn. Stareţul Porfirie Bucurescu a dat o nouă direcţie de vieţuire comună obştii Mănăstirii Frăsinei, fiind un duhovnic desăvârşit şi un administrator înţelept. Îi sfătuia pe fraţi să-şi ţină cu stricteţe pravila, să nu fie gălăgioşi şi cârtitori, să nu răspundă urât şi totdeauna să caute pacea. Datorită vieţii sale şi pentru faptul că nu ieşea din mănăstire decât o singură dată pe an, era considerat de sătenii din împrejurimi ”alesul lui Dumnezeu”. Prin trecerea sa la cele cereşti, în anul 1927, s-a încheiat o perioadă de mari realizări pentru acest colţ de rai al monahismului românesc.
M.I.
Sursa: www.ziarullumina.ro