# Duminică, 3 aprilie. Din „Hitler mi-a spus”, cartea lui Hermann Rauschning, cuprinzînd convorbirile Tartorului cu intimii: cel de-al treilea Reich urma să se dezvolte în întreaga Europă dintr-un nucleu al „rasei pure”, o sută de milioane de oameni din Germania, Austria şi Ţările Baltice. În jurul său era planificată o „centură agrară”, cuprinzînd o Polonie fără ieşire la mare, o Cehie epurată etnic (populaţia autohtonă trebuia deportată în Est), o Ungarie mărită cu Transilvania, o Românie micşorată şi o Ucraină împărţită în stătuleţe. Şi, peste toţi şi toate, urma să domnească o nouă castă de Stăpîni, recrutată din rîndurile aristocraţiei germane a pămîntului. Pentru a nu se „moleşi” în contact cu sclavii, se pregăteau legi rasiale drastice, interzicînd mezalianţele. Hitler considera că, în aceste condiţii, trebuia interzis accesul la orice fel de cultură şi tehnologie în rîndul populaţiilor supuse. De asemenea, creştinismul urma să fie discreditat şi „extirpat”, încurajîndu-se întoarcerea la un păgînism solar. Acesta era Noul Ev Întunecat, plănuit pentru o mie de ani… Aviz tuturor nostalgicilor imbecili, care visează şi azi la măreţia zvasticii.

# Luni, 4 aprilie. Ca expert în „limbajele urii” (nu întîmplător mi-am construit masteratul în comunicare pornind de la filmul de propagandă nazist…), cunoşteam prea bine mitologia pusă la lucru de nazişti, care se reflecta pînă şi în obiectele de larg consum produse de Cel de-al Treilea Reich, întrucît designul este un vector excelent de comunicare. După Primul Război Mondial, eticheta „Made in Germany” devenise infamantă, echivalentă cu slaba calitate. Oamenii lui Hitler au schimbat această stare de lucruri, impunînd standarde înalte de calitate şi preţuri reduse. De asemenea, au încorporat în lucruri ideea artefactului provenind dintr-o cultură a stăpînilor – designul avea trăsături intimidante, ameninţătoare chiar. Parcă aveai de-a face cu obiecte folosite de zeii nordici! Lucruri şi arme descinse direct din Walhalla! Cînd, după doi ani de război, englezii au reuşit să captureze un tanc Tiger, au sărbătorit de parcă ar fi luat ostatic un general. Maşinăria a fost studiată imediat de un colectiv de ingineri, care a rămas fascinat de designul monstrului. Nu ştiam însă amănunte despre cum s-au mobilizat democraţiile vestice, în lupta cu un asemenea inamic, ce idei au pus la lucru, ce design. Un excelent documentar de pe „Viasat History” m-a lămurit – au folosit spiritul cetăţenesc. Pare puţin dar nu e deloc aşa. În timp ce naziştii tipăreau postere mesianice, înfăţişîndu-şi Fuhrerul în postură de Cavaler al Graalului, sub aripile deschise ale Acvilei, englezii au desenat afişe de propagandă de tipul celor folosite în combaterea… epidemiilor! Pentru că „Germs Attack!”, cetăţenii erau invitaţi să folosească trusa de prim ajutor a guvernului. Mostră de umor britanic pe timpuri de criză. Dar designul nu e numai stil ci şi organizarea unui mod de producţie. Dacă naziştii puteau să folosească munca sclavilor în mari întreprinderi, guvernul lui Churchill a mobilizat micile ateliere de jucării pentru fabricarea puştii Thompson şi manufacturile de mobilă pentru crearea avionului de bombardament „Mosquito”. Comparabil cu „Fortăreţele zburătoare” la cantitatea de bombe purtată, incredibil de rapid şi aproape invizibil pe radar, „Mosquito” era construit din lemn de balsa şi placaj, cam ca şifonierele! La rîndul lor, americanii şi-au folosit propaganda pentru a atrage mii de femei casnice în şantierele navale de la Detroit, invitîndu-le să devină sudoriţe! Recompensa era pe măsură – prestigiu social şi salariu peste medie. „Habar n-aveam ce înseamnă să sudezi”, povestea una dintre ele peste mulţi ani, „dar mi se părea ceva extrem de important. În plus, cînd am primit salariul, nu-mi venea să cred! Mi-am cumpărat la iuţeală un set de lenjerie intimă, roşie, şi discuri cu Frank Sinatra”.

# Marţi, 5 aprilie. O cercetare de piaţă recentă stabileşte numărul cumpărătorilor de cărţi din România la 20 de mii. La aceştia se adaugă alţi 60 de mii de români, care au cărţi în casă, luate împreună cu ziarele. În aceste condiţii, industria cărţii trece printr-o gravă recesiune. Piaţa e mică şi sărăcită de măsurile guvernamentale – suta de euro pe care o primeau profesorii pentru cărţi a dispărut de mult. Visez la o utopie – nişte caravane ale cărţii care să meargă la ţară şi să vîndă literatură pe mai nimic.

# Miercuri, 6 aprilie. De ce mai scriu? De ce mai înnegresc sute de pagini, într-o lume din ce în ce mai indiferentă şi dispreţuitoare la adresa cuvîntului tipărit? Pe de-o parte, munţi de cărţi pe care nu-i mai escaladează nimeni, pe de alta – o masă colcăitoare de indivizi disperaţi să-şi asigure subzistenţa. Nu am descoperit nici un adevăr care să merite a trăi şi după mine, nu ştiu dacă am înţeles ceva din viaţa care trece ca o umbră. În plus, observ că mă transform şi eu într-unul din turmă – îmi scade cheful pentru orice ispravă a spiritului, neuronii refuză să primească alte idei, cad în rutine călduţe, în care fiecare zi seamănă cu precedenta. Trăiesc spiritual din ce-am adunat în tinereţe – şi ce puţin am adunat. Cu toate astea, mă încăpăţînez să merg înainte, trăgînd după mine o urmă de cerneală, din ce în ce mai subţire.

# Joi, 7 aprilie. Doi români au murit la porţile închise ale spitalelor declarate falimentare de guvern, statul n-a avut bani să cumpere manuscrisele lui Cioran, scoase la licitaţie la Paris, un tînăr emigrat în Spania şi-a omorît soţia şi a expus-o pe internet, o femeie a născut într-o toaletă de spital. Ajungă-i zilei răutatea ei!

# Vineri, 8 aprilie. Şi totuşi… Săptămîna asta, sute de piteşteni s-au înghesuit într-o Sală a Sindicatelor neîncăpătoare pentru a asculta o prelegere a lui Dan Puric, despre sfinţii închisorilor. Cei mai mulţi au fost tineri, care au ascultat cu ochii lărgiţi de oroare povestea experimentului din puşcăria de la Piteşti. Există încă o pornire a sufletului către Adevăr, Bine şi Frumuseţe, există încă oameni dispuşi să mărturisească. Pentru asta, Dan Puric merită toată lauda…
(Cristian Cocea)