De ceva vreme, în teatrul lumii, joc rolul unui modest funcționar cultural, care crede, printre altele, că e obligat să-i promoveze pe creatorii argeșeni. An după an, Direcția județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național organizează o Gală a Premiilor de Excelență, pentru scriitorii, pictorii, artiștii și cercetătorii cu rezultate deosebite. Săptămîna trecută, am ajuns la a șasea ediție, iar ecourile au fost favorabile. Stau totuși și mă întreb – oare nu cumva mă plasez contra curentului? Mai poate statul să joace un rol în cultură sau ar trebui ca să se retragă, discret, lăsînd forțele pieței să acționeze și în acest domeniu?

Părinții Iluminismului european credeau că națiunile pot să se conducă singure, în virtutea unui contract social, încheiat între cetățeni egali în fața legii și a lui Dumnezeu. Astfel, actul guvernării va fi exercitat de reprezentanți populari, legitimați prin vot, cu ajutorul unui instrument numit stat. Pentru a elimina orice tentație absolutistă, puterile în stat trebuie separate și puse în balanță. Înzestrat cu mecanisme de protecție, statul va acționa ca actor al binelui general și ca arbitru al drepturilor omului. De 150 de ani, democrațiile occidentale se sprijină pe aceste idei, traversînd războaie și revoluții, depășind crize și adaptîndu-se mediului tehnologic schimbător. Tot de-atunci, slujitorii funcției publice au devenit o forță socială redutabilă, instruită și versatilă, fie că au purtat jiletcă sau redingotă, mînecuțe negre și vestă, fie că au scris cu tocul sau la calculator. Din posturi de execuție sau de conducere, alături de clasa politică sau împotrivindu-i-se, funcționarii statului au influențat istoria, mult mai mult decît se crede. Juriști, economiști sau tehnicieni, profesori sau medici, ei au contribuit cu capitalul lor de cunoaștere la constituirea și funcționarea sistemelor publice de legislație, redistribuire, transporturi și comunicații, învățămînt, asigurări și sănătate. Fără ei, statul modern n-ar fi existat.

Dar uite că spiritul timpului e în schimbare. Noi actori apar pe scenă, cerîndu-și dreptul la aplauze. Să-i numim copiii capitalismului global – companiile multinaționale, mai bogate decît multe state, instituțiile financiar-bancare, ezoterice și complexe, giganții mass media, tentaculari și demonstrativi. Față de ei, Cavalerii Templieri, care îl împrumutaseră odinioară pe regele Filip cel Frumos, sînt o șleahtă de călugări nespălați și naivi. Față de ei, bancherii Florenței, cu ratele lor de schimb, sînt îngeri ai binefacerii. Față de ei, Liga Hanseatică este un club de navomodele. Sub presiunea lor, statele naționale bat în retragere, sărăcite și decredibilizate, renunțînd la controlul resurselor naturale, la politici sociale, la demnitate. Noii creditori sînt zîmbitori și politicoși. Nu te obligă la nimic. Dacă vrei banii lor – bine. Dacă nu – îți scad ratingul. Iar anatema se lipește al naibii de bine. Cu investitorii trebuie să te porți frumos, că o dată se supără și pleacă. Logica lor este profitul, nu binele unei națiuni. Ei fac regulile, cu ajutorul burgheziei locale compradoare. Apusă este epoca de aur a eticii protestante, aceea care a influențat spiritul capitalismului antreprenorial și al liberalismului clasic.  Apuse sînt vremurile cînd Europa se reconstruia, după război, prin intermediul Planului Marshall. Apuse sînt și vremurile planurilor naționale de dezvoltare. Astăzi, tocmai inegalitatea face economia să funcționeze, așa cum curentul electric curge de la un pol al bateriei la celalalt.

Amurgul statului național se reflectă și în domeniul ideologiei. I se cere să se retragă din economie, pentru că viciază legile pieței. I se cere să legifereze cît mai puțin, ca să scadă corupția. I se cere să demanteleze rețelele de asistență socială, sănătate, educație și cercetare, pentru că nu-și mai permite să le finanțeze. Din elită națională și resursă pentru dezvoltare, funcționarul public a ajuns să fie privit ca o povară și îndemnat să se îndrepte către zona privată. Totul, conform calculului rațional, desigur. Mega-contabilii veghează echilibrul bugetului. Dar despre delicatul echilibru al sufletului omenesc, despre calitatea vieții și despre speranța unui viitor mai bun nu mai vorbește aproape nimeni.

Și mă întorc la punctul de plecare. Așa stînd lucrurile, de ce mai dă o Direcție de Cultură niște premii de excelență unor creatori argeșeni? Nu sînt suficiente mecanismele pieței? De ce să se amestece statul și în cultură? În definitiv, cultura poate fi privită ca o activitate de creare, conservare și transmitere a unor bunuri simbolice, a căror valoare se determină prin jocul cererii și al ofertei. Ce se cere e bun. Ce nu – poate să dispară. În acest punct, începe adevărata discuţie. Cum ar fi ca, în domeniul clădirilor de patrimoniu, să lăsăm piaţa să funcţioneze? În zece ani, n-am mai avea nici un monument – se ştie că e mai ieftin şi mai profitabil ca să ridici un building de la zero decît să restaurezi o clădire de patrimoniu. Dar ar dispărea şi identitatea arhitecturală a României. Cum ar fi ca să încurajăm numai acele activităţi artistice care au costuri mici şi cerere mare? Atunci, ar muri orchestrele simfonice şi ar prospera grupurile de manelişti. Cum ar fi să ne ghidăm după scăderea costurilor cu forţa de muncă? Atunci, adio spectacole de teatru, coruri şi operă, trăiască stand-up comedy! În fine, ce-ar fi să acceptăm că trecutul nu e vandabil? Atunci, am putea să transformăm muzeele în circuri. Cu riscurile de rigoare.

Logica pieţei creează o cultură de masă, efemeră, superficială şi fără identitate. Produsele sale, asamblate în mari fabrici de visuri, urmează reţete şi mode. Sînt efemere, pentru ca să se învîrtă mereu cercul producţie-consum, sînt superficiale, pentru că evită latura tragică a existenţei umane (cine dă bani pentru a i se aduce aminte că e muritor?), sînt fără identitate, întrucît se adresează unei pieţe globale. Nu zic că trebuie respinse în totalitate – în definitiv, şi eu citesc romanele lui Stephen King, mă uit la filme hollywoodiene şi ascult muzică rock. Totuşi, sufletul meu are nevoie şi de Enescu, şi de Eugen Ionescu, şi de Tonitza, şi de colinde, şi de icoane pe sticlă, şi de arhitectura musceleană. Tocmai aici mi se pare că stă rolul statului naţional în cultură – dincolo de logica pieţei, să prezerve trecutul, să susţină prezentul şi să investească în viitor.
Cristian Cocea