Jurnalistul sportiv argeșean Cristi Marinescu a trecut la ceruri la vârsta de 66 de ani. Aproape 30 de ani Cristi a fost în miezul evenimentelor sportive și a punctat de fiecare data cele mai importante momente din sportul argeșean. Trebuie să reținem faptul că Marinescu a lucrat la Curierul Zilei, Jurnal de Argeș (foarte mulți ani), Obiectiv argeșean, la Gazeta Sporturilor și a colaborat cu mai multe publicații argeșene.
Și pentru a vedea cât de mult era dedicat meseriei sale trebuie să amintim un episod foarte interesant din viața jurnalistului. În anul 2017, la Finala Legendelor, meciul organizat pe stadionul din Trivale în memoria lui Nicolae Dobrin, meci în care s-au duelat FC Argeş 1998 şi Dinamo 2000, printre cei care au urmărit meciul de pe marginea terenului s-a numărat și Cristian Marinescu, unul dintre cei mai cunoscuți și experimentați jurnalişti din presa sportivă argeșeană.
Cristi Marinescu, căruia i-a fost amputat un picior în martie 2015 din cauza unor probleme de sănătate, a venit și a asistat la partidă în scaun cu rotile. Un exemplu impresionant de dragoste față de fotbal și de fenomenul sportiv indiferent de problemele vieții.
Citește și Senatorul Bica s-a interesat de măsurile de sprijin pentru produsele agroalimentare româneşti
Un om devotat până la sacrificiu sportului, Cristian Marinescu a ținut să fie prezent la acest meci special în care au jucat printre alții Mutu, Dică, Dănciulescu, Jean Barbu, Florentin Petre, Emil Săndoi, Vali Năstase, Constantin Schumacher şi Adrian Neaga, fotbaliști pe care i-a cunoscut bine și intervievat de-a lungul anilor.
Pe lângă cariera gazetărescă, mai trebuie spus că Marinescu a practicat și sport de performanță. Iată ce declara Jurnalului de Argeș în anul 2015: ”Am început să joc handbal la Câmpulung, în clasa a IX-a de liceu, în anul 1977 şi am ajuns să joc în Liga I. Am fost portar şi am jucat la ASA Târgu Mureş, la Găeşti şi la Dacia Piteşti. Eram singurul portar de handbal din ţară care apăram în pantaloni scurţi. În handbal te plesneşte mingea foarte tare, ţi-o aruncă de la un metru doi şi ustură. Şi pe mine mă durea, dar era o durere plăcută, era mai mare satisfacţia că apăram. Din 1985 m-am apucat de arbitraj şi am arbitrat până în 1997 sau 1998”.
0 Comentarii