# Convorbiri neconvenționale cu profesor doctor George Ene, eminescolog

# Fascinaţi de creaţia literară, cercetătorii s-au aplecat mai puţin asupra producţiei gazetăreşti. Cum găsiţi această activitate a cronicarului de la Timpul?
– Opera politică a lui Eminescu a fost şi este încă puţin cunoscută. Ediţia academică întemeiată de Perpessicius s-a finalizat, într-o primă formă, în 1993, la 54 de ani de la apariţia primului volum. Din bibliografie au fost publicate până în prezent  trei volume.

Articolele politice sunt cuprinse în volumele IX – XIII, atâtea câte au fost identificate până în 1989.
O parte dintre acestea, pe măsura evaluării, au fost publicate până la al II-lea război mondial în câteva antologii – mai cunoscute fiind cele editate de Gr. Păucescu, D. Murăraşu şi I. Creţu. În perioada dintre cele două războaie erau puţini cercetători pregătiţi şi dispuşi să se ocupe de acest sector valoros al creaţiei eminesciene. Existau multe probleme delicate de ordin politico – diplomatic şi ideologic, care impuneau prudenţă şi abilitate. Fără echipe de cercetare era dificil să se înainteze în hăţişul de documente aşezate în neordine în Caietele Eminescu. Şi mai greu era să se realizeze interpretarea lor pe suportul realităţilor care le generase. D. Vatamaniuc a demonstrat-o cu prisosință în comentariile sale extrem de aplicate la ediția academică.
Activitatea jurnalistică a lui Eminescu la „Timpul” dă măsură geniului său. Ziaristul ţine sub observaţie întreaga realitate românească pe componentele politico – diplomatică, socială, economică, religioasă, culturală şi militară. Tematica articolelor pe care le publică din noiembrie 1877 până în iunie 1883 este de-a dreptul impresionantă. Se poate susţine că nu există moment important din contemporaneitatea sa, la care să nu se refere, pe care să nu îl analizeze şi din care să nu reţină concluzii de interes pentru clasa politică şi opinia publică.
Multe dintre articole completează satirele sale; sunt filipice şi pamflete necruţătoare pentru clasa politică: acelaşi verb strălucit şi tăios, acelaşi clocot, arhitectură unică a textului, aceeaşi puritate morală şi atitudine intransigentă în faţa oamenilor, dar şi a „cerului deschis”.
Prin opera politică, Eminescu scrie o istorie, la cald, a poporului român, a încercărilor prin care trece în timpul şi imediat după războiul ruso – turc din 1877 – 1878, la care participă glorios. Paginile sale sunt confirmate de presa vremii, de documente precum: memorii, corespondenţă, jurnale personale, rapoarte şi reportaje de război, discursuri parlamentare, biografiile unor personalităţi ale vremii, note politico – diplomatice, studii cu privire la evenimentele din a doua jumătate a secolului al XIX- lea şi altele.
Mai mult decât atât , îl găsim pe Eminescu citat în mod constant de istorici, de sociologi, diplomaţi, economişti, deservenţi ai cultului ortodox, până şi de militari, dovadă a recunoaşterii meritelor operei sale politice.
# Cât adevăr este în acuzaţiile care se aduc de antisemitism, în acel timp când, alungaţi de pericolul pogromurilor din Galiţia şi alte părţi ale lumii, evreii se aşezau în România tolerantă şi chiar se zvonea despre intenţia de a înfiinţa un stat al lor între graniţele ţării noastre?
– În timpul lui Eminescu, în mai multe ţări din Europa se manifestau idei şi curente nefavorabile evreilor. Prin măsuri administrative, politice, economice, ţinând de comerţ, dar şi de siguranţă, sub diverse motivaţii şi pretexte, mare parte dintre evrei sunt determinaţi să emigreze spre Dunărea de Jos. Comunităţi întregi din Rusia se confruntă cu manifestări extremiste – pogromuri, acte de distrugere a bunurilor, dislocări din habitatul lor. Migraţia spre România ajunsese de necontrolat. Era preferată Moldova. Autorităţile se declarau depăşite de situaţie. Noilor veniţi nu li se puteau asigura spaţii de locuit, locuri de muncă, hrană, condiţii de instruire a copiilor. Localnicii îi receptau ca pe concurenţi inegali în domeniul financiar – bancar, în sfera serviciilor şi a comerţului. Afluenţa masivă dinspre Austro-Ungaria şi Rusia tulburase echilibrul demografic în marile oraşe, provocase creşterea preţurilor şi, în final, a costului vieţii.
Teama creării unui stat  evreiesc în teritoriul naţional era amplificată, politic, de fracţiunea liberală din Iaşi, dar şi de mulţi conservatori din Moldova.
Multe dintre dezbaterile din parlament aveau ca subiect chestiunea evreiască, mai ales după Tratatul de la Berlin, când României i s-a condiţionat recunoaşterea independenţei de stat de rezolvarea acesteia.
Eminescu scrie mult pe această temă. Atitudinea sa este diferită: de la condamnarea fermă a unor excese ale noilor veniţi, respingerea amestecului puterilor europene în soluţionarea situaţiei, precum şi al Alianţei Israelite, accentuarea dificultăţilor de adaptare, solicitarea unor măsuri de protecţie a majoritarilor care se considerau ameninţaţi, până la recunoaşterea meritelor evreilor asimilaţi şi susţinerea împământenirii individuale după model occidental, prin măsuri pe care le concretizează şi explică. Omenescul din el îl determină să depăsească resentimentele şi reţinerile exprimate.

„Prăbuşirea lui Eminescu din iunie 1883 este rezultatul unei boli de care suferea”

# Şi că articolele lui au iritat într-atât unele cercuri de putere ale Imperiului austro-ungar încât, cu spionajul şi sub presiunea lor, poetul să fie abandonat de Maiorescu, Slavici, de alți susținători şi să i se pună la cale eliminarea. Dar acea boală, fără tratament în epocă, nu a avut nicio contribuţie în dezechilibrul din iunie 1883?
– Polemicile pe care le întreţine, din proprie iniţiativă, cu oficioase din Austro – Ungaria, Germania, Rusia, Franţa şi Anglia pe subiecte politice şi de securitate naţională, în timpul crizei balcanice, fac ca jurnalistul să fie atent observat de agenţi sub acoperire diplomatică, acreditaţi la Bucureşti. Jurnalistul este urmărit calificat în cercurile pe care le frecventează, la „Timpul”, „Junimea”, şi în mod deosebit în societatea secretă „Carpaţii” („Iredenta Română”), al cărui ţel final era desăvârşirea Unirii.
Titu Maiorescu şi Ioan Slavici, care îi erau apropiaţi, au încercat să îl tempereze, cunoscând acest aspect. Cei doi contau ca apropiaţi ai Austro-Ungariei. Nu rezultă însă că l-ar fi trădat ori că s-ar fi implicat în eliminarea sa din viaţa politică. Şi ei erau membri ai societăţii secrete menţionate, ca de altfel şi C.A. Rosetti şi mulţi alţii, în Parlament acuzându-se aproape de orice, iar în interiorul organizaţiei secrete, militând pentru înfăptuirea aceluiaşi obiectiv.
După cum rezultă şi din evaluările recente făcute de specialişti, prăbuşirea lui Eminescu din iunie 1883 este rezultatul unei boli de care suferea (tulburare afectivă bipolară, anterior numită sindrom maniaco – depresiv), agravată de un tratament inadecvat, administrat pentru o boală pe care n-a avut-o.
Starea sănătăţii i-a fost, de asemenea, afectată de un regim istovitor de muncă, de viaţa plină de lipsuri de tot felul, de neîmpliniri în viaţa de familie, precum şi de adversităţile pe care şi le crease ca jurnalist extrem de riguros şi ferm.
# Dar mai prezenta vreun pericol pentru cineva în 1889, când ajunsese o adevărată epavă, aproape cerşetor la drumul mare? Cine să-i mai dorească moartea şi de ce? Chiar să fi fost asasinat din motive politice? Un asasin plătit, smintitul care a aruncat cu piatra sau colţul de cărămidă, când poetul aduna frunze de pe jos în curtea ospiciului, ca să strângă o comoară la sân?
– După cădere, cel puţin declarativ, cu câteva excepţii, foştii adversari l-au înţeles şi l-au compătimit. Mulţi l-au ajutat. Cine avea atâta putere să mai lovească un om prăbuşit după episodul Macedonski ?!
Ipoteza asasinării, din motive politice, în ospiciul în care se afla, o consider total improbabilă. Despre bolile şi moartea lui Eminescu au fost publicate nu de mult două cărţi, conţinând puncte de vedere ale unor reputaţi specialişti, care i-au examinat dosarul medical:
Colectiv de autori, Argument – Eugen Simion, Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2015;
Gavril Cornuţiu, Tragedia şi suferinţele omului Mihai Eminescu, ultimii şase ani din viaţă, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2016.
# Cercetătorul care sunteţi va da la iveală sâmburele de adevăr sau va susţine aceste mituri?
– Fără susţinere, dacă nu fac rău, multe ipoteze de lucru, nu fac nici bine. Sunt gratuite, ca niște schele pe care urci și nu ajungi nicăieri!
# Şi cum sunteţi considerat unul dintre cei mai valoroşi eminescologi contemporani, vă rog să vă prezentaţi cititorilor studiile şi cărţile pe care le-aţi publicat, ca să ştim mai bine pe Eminescu şi să vă cunoaştem şi pe dumneavoastră. Ce puneţi la cale pentru viitor? La ce ne mai putem aştepta?
– Repet: Sunt doar omul plecat cu treabă, însoţit de un cavaler rătăcitor. Ieşind mai târziu în lumea largă şi fiind mai reticent, poate mai exigent, am scris mai puţin:
Eminescu şi lumea politică românească în proverbe comentate (Tiparg, 2012);
– Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României (Eikon, 2014 )
Am în pregătire „Eminescu şi Războiul de Independenţă” – O abordare din perspectivă politico – diplomatică şi militară.
Recent, am finalizat o carte surpriză, care urmează să apară în circa două luni.
Despre Eminescu am publicat comunicări în volume cu mai mulţi autori, în special în „Studii eminesciene” şi în Buletine ştiinţifice universitare.
De asemenea, mi-au apărut o serie de articole în reviste, precum Argeşul, Literatorul, Revista Română de Sociologie, Cronica fundațiilor ş.a., dar şi în cotidiene.
În pregătirea acestora ori ca rezultat al lor, am conferenţiat în mai multe oraşe din ţară cu diferite prilejuri, ultima oară la data de 8 iunie, anul curent, la Sala „Constantin Brâncuşi”, de la parterul Camerei Deputaţilor, unde am vorbit despre „Eminescu şi Războiul de Independenţă”, în cadrul Salonului Naţional consacrat marelui poet şi jurnalist.