Născut, crescut, școlit la Pitești, scriitorul Cezar Paul-Bădescu a trăit, de curând, unul dintre momentele de fericire categorică, rarisimă, când simți că ai atins cerul cu degetul mic. A participat la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, acolo unde „Ana, mon amour”, ecranizarea romanului său, „Luminița, mon amour”, a câștigat Ursul de Argint.

Săptămâna trecută, la Biblioteca Județeană Argeș, Cezar Paul-Bădescu a vorbit despre cartea publicată, de Polirom, în 2006 și reeditată anul acesta și despre cât de mult l-a impresionat ea pe regizorul Călin Nezer, care s-a regăsit, bucățică ruptă, în Luminița lui Cezar. N-a mai stat pe gânduri și i-a propus să colaboreze la scenariu. Povestea de pe ecran se născuse deja în eter. Filmul, pentru al cărui montaj Dana Bunescu a obținut distincția de podium, rulează în cinematografe, din 3 martie.
Deși, din considerente de pronunție, Luminița a devenit Ana, structura supraetajată a trecut din carte în film. Parterul este ocupat de povestea de dragoste, pasională, răvășitoare, alunecând din trup în minte și clătinându-se cu mintea înapoi în trup. La primul etaj, locuiesc vulnerabilitățile, dependențele, viciile subtile de personalitate, cu chip de nevroză, abordate, în film, potrivit voinței regizorului, exclusiv în cheie psihanalitică.
Cel de-al doilea cat deschide perspectiva asupra poziției cuplului în lumea de astăzi – Călin Nezer este și regizorul filmului „Poziția copilului” – asupra capacității lui de a face față provocărilor și asupra capacității lumii, societății de a întinde mâna, ca să ridice, să ofere soluții de vindecare a relației. Căutarea sensului vieții se suprapune peste zbuciumul cotidian, peste mintea răsturnată, toate acestea explodând în scene crude, corozive.
„Ana, mon amour” nu este un film romantic, așa cum s-a descoperit Cezar Paul-Bădescu în fața publicului de la Bibliotecă. Pentru că a plecat din Pitești, în urmă cu 20 de ani, și pentru că se întoarce rar aici, să revadă orașul cu ochii trecutului a fost un test de romantism. Pe care îmi place să cred că l-a trecut cu brio, deși asta numai sufletul lui o știe.