Cel ce avea să fie, între 7 decembrie 1946 şi 9 februarie 1948, al treilea şi ultimul director al Fundaţiei Universitare „Carol I” a fost unul dintre cei mai străluciţi bizantinologi europeni din prima jumătate a secolului al XX-lea. Doctor „magna cum laudae” în filologie greacă al Universităţii din Berlin în 1914, elev al fondatorilor bizantinologiei europene moderne, Karl Krumbacher şi August Heisenberg, discipol fidel si colaborator apropiat al lui Nicolae Iorga, principal corespondent din partea României al „Byzantinische Zeitschrift” între 1913 şi 1964, membru în Comitetul de redacţie al tot atât de prestigioasei reviste „Byzantion” înfiinţate de marele savant belgian Henri Gregoire între 1924 şi 1948, membru corespondent şi, din 1936, membru titular al Academiei Române, Nicolae Bănescu a lăsat posterităţii o operă impresionantă prin întindere şi remarcabilă prin justeţe şi importanţă ştiinţifică. Însuşi marele Spiru Haret îl numeşte pe Nicolae Bănescu revizor şcolar la Argeş, funcţie pe care o exercită între anii 1907 şi 1911.

După moartea lui Nicolae Iorga a fost ales să succeadă marelui dispărut în mai multe funcţii importante

Împletind activitatea de cercetare cu cea de catedră, a fost profesor la Universitatea din Cluj, între 1919 şi 1938, şi la Universitatea din Bucureşti, din 1938 şi până la pensionare, în anul 1946. Concomitent, Bănescu şi-a asumat responsabilitatea exercitării unor importante funcţii de conducere şi îndrumare în învăţământul superior clujean fiind prodecan, decan, prorector, rector şi reprezentant al universităţii în Senatul României. După moartea lui Nicolae Iorga a fost ales să succeadă marelui dispărut în funcţiile de secretar al Secţiei de Istorie a Academiei Române, între 1941 şi 1948, de director al Institutului de studii bizantine, între 1940 şi 1948, de director al Institutului de studii ale sud-estului european, între 1940 şi 1948 şi de director al „Revistei Istorice”, între 1941 şi 1946. În istoria frământată a timpului său, Nicolae Bănescu a întruchipat un model de demnitate, principialitate, patriotism şi curaj. În anul 1907 şi-a pierdut postul de profesor de liceu din Craiova şi a fost dat în urmărire pentru că a înfierat, în presa locală, reprimarea sângeroasă a răscoalei ţărăneşti.

În anii 1947 şi 1948 s-a zbătut să salveze independenţa Academiei Române

În 1934, Nicolae Bănescu a organizat, alături de Nicolae Iorga, boicotarea unui congres de studii bizantine de la Sofia în semn de protest faţă de tezele false şi antiromâneşti susţinute de istoricii bulgari. În zilele tragice de după asasinarea lui Nicolae Iorga şi-a asumat riscul înfruntării făţişe a Mişcării Legionare, arborând drapelul naţional în bernă şi înfierând public crima săvârşită de cei ce se aflau atunci la conducerea statului. Dar, deplina măsură a calităţilor sale morale avea să o arate în anii 1947-1948 în care s-a zbătut să salveze independenţa Academiei Române pe care guvernul intenţiona să o transforme într-un instrument ştiinţific şi propagandistic aservit statului totalitar comunist, după modelul sovietic. Răspunsul autorităţilor nu a întârziat şi, prin Decretul nr. 76 din 8 iunie 1948, Nicolae Bănescu, împreună cu alţi aproape o sută de membri şi membri corespondenţi ai Academiei a fost îndepărtat din înaltul for în care a exercitat, din 1946, funcţia de vicepreşedinte. Nicolae Bănescu şi-a manifestat aceleaşi virtuţi şi în funcţia de director al Fundaţiei Carol. A luptat cu îndârjire pentru refacerea bibliotecii parţial avariate de bombardamente, pentru asigurarea drepturilor personalului şi pentru păstrarea denumirii iniţiale trebuind ca, în contextul nefavorabil creat de abdicarea Regelui Mihai, să-şi dea demisia. Marele său renume ştiinţific internaţional a determinat regimul comunist la o anumită reconsiderare a operei sale ştiinţifice. În anii deceniului şapte i s-au dedicat studii laudative şi chiar numere omagiale ale unor publicaţii şi a fost iniţiată republicarea unora dintre operele sale. Printr-o tulburătoare coincidenţă, acest mare cărturar a încetat din viaţă, la vârsta de 93 de ani, în timp ce la Bucureşti se desfăşurau lucrările celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine.

Doctor honoris causa al Universităţii din Atena

Istoric, bizantinolog, Nicolae Bănescu s-a născut la 16 decembrie 1878, în Călăraşi, Ialomiţa şi a decedat la 11 septembrie 1971 la Bucureşti. A făcut cursurile primare la Goeşti, secundare şi universitare la Bucureşti (Facultatea de Litere şi Filosofie). A făcut o specializare în limba greacă şi literatura bizantină la München (1910-1912), a fost membru corespondent (1919), titular (1938) şi vicepreşedinte al Academiei Române (1938-1947). După licenţă a fost numit profesor la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. A mai predat la Liceul „Fraţii Buzeşti”, Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu” şi Şcoala Normală. Este silit să părăsească Craiova după ce se solidarizează cu ţăranii răsculaţi din 1907. Spiru Haret îl numeşte revizor şcolar la Argeş (1907-1911), apoi inspector şcolar la Bucureşti, director la Liceul Gheorghe Lazăr şi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. Anii petrecuţi la Craiova coincid cu debutul său în activitatea ştiinţifică, cu lucrări în domeniul literaturii antice greceşti.
Colaborator la revistele locale (în revista Ramuri publică articole, comentarii, însemnări critice şi articole semnificative despre biblioteca, teatrul, societatea şi presa craioveană însumând 57 de articole). La Universitatea din München (1912-1914) se specializează în bizantinologie, iar doctoratul îl ia cu magna cum laudae (1914).
Teza de doctorat este „Die Entwiklung des griechischen Futurumus von der frühbyzantinischen zeit bis zue Gegenwart”. A fost rector al Universităţii din Cluj (1924-1926), profesor universitar la Bucureşti din 1938, la catedra de studii bizantine a Facultăţii de Istorie-Filosofie, până în 1947 când se pensionează. Până la sfârşitul vieţii a publicat studii de bizantinologie, a fost secretarul Secţiei de istorie din cadrul Academiei, directorul Institutului de Studii Bizantine şi al Institutului de Studii al Sud-Estului European şi conducător al Revistei istorice. A fost, de asemenea, Doctor honoris causa al Universităţii din Atena (1937), membru al comitetului de conducere al revistei Bizantion, de la fondarea ei, vicepreşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine (1961), la Congresul de la Ohrida, reales, la Oxford şi directorul Fundaţiei Carol I.
M.I.