# Spune Bogdan Petry, caricaturistul muscelean ale cărui lucrări au trecut Oceanul

Unul dintre cei mai renumiţi caricaturişti români, grafician şi ilustrator, este muscelean. Născut la Bucureşti, e adevărat, cu origini germane şi ruseşti, dar cu suflet şi viaţă de muscelean, Câmpulungul fiind oraşul copilăriei şi al prezentului, oraşul în care tatăl, profesorul şi pictorul Marian Petry, a trăit, a activat şi s-a sfârşit în urmă cu cinci ani. Numele său este Bogdan Petry și a devenit regulă ca el să expună acasă, la Câmpulung, la fiecare ediţie a Zilelor Municipiului.   

Când s-a luat caricatura de Bogdan Petry? Pe când avea vreo 7-8 ani. Povesteşte chiar el: „Tatăl meu scria poezie umoristică şi era foarte bun prieten cu Rodica Toth, care era redactor-şef la „Urzica” pe atunci. Ea stătea pe undeva prin Balta Albă, în Capitală, unde avea un apartament tipic intelectualist, cu biblioteci, mobilă de-aia afumată şi un Teckel foarte atent. Şi, ca să nu mă plictisesc, mi-au dat nişte reviste „Paris Match”, excepţionale. Printre ele am dat de un „L´Humanite Dimanche” care, pe copertă, avea caricatura unui politician, făcută în maniera în care lucrez eu acum. Pentru mine a fost şocant, mi-a plăcut atât de mult că nu m-am mai uitat la alte reviste… Rodica Toth a observat, m-a întrebat dacă îmi place şi mi-a dăruit-o. Ţin minte că dormeam cu ea, o ţineam lângă mine tot timpul. Apoi, peste vreun an, am început să desenez. Şi am început cu mine, să-mi fac caricatura, să mă autopersiflez fizionomic. Taică-meu a observat spiritul meu de caricaturist şi m-a încurajat. Asta înseamnă foarte mult pentru un copil. Aşa m-am apucat de caricatură, am rămas pe caricatură, ca să zic aşa, şi am dezvoltat cât am putut acest lucru”. Iar pe la 20 de ani s-a instaurat dictatura caricaturii, fiindcă, între timp, a studiat animaţia, desenul academic, pictura, anatomia… „Toate aceste lucruri m-au ajutat mult în carieră, inclusiv în America”, spune Petry.

Cum a fost angajat la un important ziar american

A plecat în Statele Unite ale Americii la finalul anilor ´90, prin Loteria Vizelor. „Prima dată am stat în California, într-un oraş de pe coasta Pacificului, un litoral veşnic cu o atmosferă foarte plăcută, dar nu se cupla cu plăcerile mele. Mie-mi place muntele, nu sunt încântat de mare. Am stat acolo o lună şi am făcut joncţiuni cu anumite reviste. Era una care vroia să mă angajeze, dar, repet, nu mi-a plăcut acolo. I-am spus soţiei să plecăm şi am ajuns la Portland, tot pe coasta de Vest. E un oraş american tipic, cu zgârie-nori, dar aflat într-o zonă cum e Câmpulungul. Stând o lună în California şi crezând că nu mai plec de-acolo, mi-am spus, Doamne, dacă voi vedea un brad, îl iau în braţe şi stau aşa o oră. Am văzut brazii, nu i-am îmbrăţişat, dar m-am liniştit teribil. Şi am început să scriem scrisorele. E ceva tipic american. Sunt grafician, dar nu vroiau desene, vroiau doar o hârtie, o cerere. Dar eu mi-am făcut un portofoliu cu tot felul de caricaturi şi le-am trimis. Peste trei săptămâni am primit un telefon de la „The Oregonian”, dar eram mereu stresat, că mă sunau să mă întrebe dacă vreau să mă abonez. De data asta era redactorul-şef care mi-a spus că vrea să ne întâlnim. Era o minune! Nici nu vă puteţi închipui ce greu e să-ţi găseşti de lucru. Trimisesem cereri şi pe la tot felul de magazine, nu mi-ar fi picat rangul dacă aş fi lucrat acolo. Între timp am avut inspiraţia să fac nişte personaje americane. Nu aveam decât europene, dar ei nu le ştiu. OK, apreciau lucrarea, dar atât. Ei nici nu ştiu cine este Adriano Celentano. Doar americanii contează pentru ei. I-am făcut pe Tom Cruise, Al Gore, George Bush jr… I-am făcut în tehnică mixtă: creion, acuarelă, guaşe”. Cu asta i-a convins pe americani să îi accepte colaborarea. Lucra pentru un ziar al cărui sediu era păzit ca NASA, spune Bogdan. „Câştigam 2.000 de dolari pentru planşa color şi 1.000 de dolari cele alb-negru! Lucram manual, tradiţional, pe vremea aia, cu creionul. Mă foloseam de computer doar pentru scanare şi post-procesare. Era o bulibăşeală atunci, nu prea ştiam eu, mai ales că lucrau pe MAC, nu pe PC-uri, fişierele erau greu de decodat, nu erau codecuri ca și acum. Eu salvam PDF-uri, dar nu le puteau vedea. Până la urmă am găsit rezolvarea, mi-am luat computer performant imediat şi mi-a instalat Photoshop, un 5 Light Version. Era prin 1999, la noi încă era SF curat. Apoi şi la noi au evoluat lucrurile rapid”, povesteşte musceleanul.

Caricatura din vitrina unei librării americane

Avea de lucru, era plătit binişor, mai ales că, în week-end-uri desena şi la un târg artistic, dar exista o problemă. „A apărut starea de înstrăinare, angoasa, anxietatea… Acolo totul e străin, totul e pe dos, totul e diferit… Deseori mă întrebam ce caut eu acolo. Într-o zi eram acolo cu un român deja obişnuit cu locurile, ieşisem la cumpărături. Şi am văzut o librărie peste drum. Iar în vitrină era „The Oregonian” cu caricaturile mele. Şi atunci am avut o stare de fericire: uite, mă, cât e America de mare, de copleşitoare, iată că sunt aici lucrările unui român venit de doar câteva luni! Atunci am scăpat de starea de rău”, îşi aminteşte Bogdan.
Prezenţa la acel târg l-a ajutat să-şi găsească şi un alt job, la Rhinoceros, cei care fac grafică 3D pe computer. Tot colaborare, cu promisiunea unei angajări, angajare care nu s-a mai produs. Bogdan Petry s-a întors în România, apoi a urmat atacul de la World Trade Center şi i-a fost teamă să revină în State. „Deşi poate am greşit”, recunoaşte el.

De la „Urzica” la emisiuni TV

Plecarea în America s-a produs atunci când îi era bine în ţară. Bogdan Petry devenise deja o celebritate, era invitat obişnuit la emisiuni TV, avea expoziţii, câştiga premii. Chiar el spune că avea un traseu asemănător celui al lui Marcel Pavel, şi el în ascensiune în 1998-1999. Marcel a rămas în ţară şi şi-a sporit notorietatea, Bogdan a plecat şi a trebuit să reconstruiască totul.
Până să ajungă în State publicase în „Urzica”. Ion Tipsie i-a organizat o expoziţie care a fost premiată – a primit un televizor care s-a stricat după o lună de funcţionare – l-a cunoscut pe Horaţiu Mălăele care l-a sprijinit în carieră şi cu care este prieten, apoi s-a dus la Editura „Univers Enciclopedic”, unde a ilustrat cărţi de basme. „Destul de frustrant, eram un fel de sclav artistic, vroiau să deseneze prin mâna mea”, spune Bogdan. Apoi a urmat America, apoi a revenit în ţară să-şi recâştige teritoriul.

Zbuciumul din presă, „Caţavencu” în două-trei

„Uşor-uşor am recăpătat terenul”, povesteşte graficianul. „Mai ales că noi, artiştii, avem nevoie şi de faimă, indiferent cât ai fi de modest. Dar avem nevoie şi de un Mecena, iar la noi în ţară nu cunosc să existe vreun artist plastic care să aibă un protector. Poate doar sculptorul ăsta care a împânzit Bucureştiul cu kitsch-uri, Bolborea parcă-l cheamă. Nu numai că ne lipseşte mecenatul, dar există o preocupare minimală faţă de arta plastică. S-au diminuat expoziţiile, nu mai au amploare, artiştii nu mai au forţă, nu mai există artişti efectiv”. Aşadar, în timp, lucrurile, în general, nu au evoluat în bine. Iar Petry a fost prins în tot iureşul. „Eu lucrez de 15 ani la „Caţavencii”, un ziar prestigios, dar o ducem greu. Avem o echipă închegată, dar e greu să faci un ziar. Am avut nişte Mecena, ca să zic aşa. Spre exemplu, Sorin Ovidiu Vântu. Noi nici nu ştiam că el era în spate. Buşcu şi Moţoc sau Cucui erau apropiaţi de el. Pe vremea aia ne-a mers cel mai bine: eram plătiţi la timp, respectaţi, scoteam şi suplimente, precum „Caţavencii la munte şi la mare”, ilustrat de mine, în doar o lună”. Putea să schimbe ziarul, dar nu a fost să fie. „O solicitare interesantă a apărut când s-a rupt ziarul «Academia Caţavencu», apărând două tabere. Cei tineri au creat «Kamikaze». Eu, oricum, eram mai detaşat de cele două grupări. M-a sunat Buşcu, mi-a zis să nu plec, deşi eu nici nu ştiam de ruptura lui Mircea Toma. M-au sunat şi ceilalţi, m-au ofertat, îmi dublau salariul. Aici am făcut eu o alegere, zic eu, proastă, din cauză că sunt puţin mai sentimental. Şi am ajuns, în timp, la salariu minim şi ne zbatem să apară ziarul. Dar e un ziar performant!”, susţine Bogdan care recunoaşte: „Oricum, multe se întâmplă în zona de culise a presei, dar eu nu prea le cunosc”.

Cea mai bine plătită lucrare, comandată de National Geographic

Cea mai bine plătită lucrare a fost una comandată de „National Geografic”, după ce graficianul lor nu o scosese la capăt. Iar inedită a fost coperta unui album al celor de la „Taxi”, fiindcă a lucrat în grabă, cam fără chef, dar a ieşit extra. În rest, comenzi nu prea se fac, fiindcă, spune Bogdan Petry, sunt mulţi care solicită, dar uită să întrebe cât costă. Iar dacă le spui tu cât costă, deşi nu e mult, cică revin ei cu un telefon. Şi gata! Dar lucrează în continuare pentru „Caţavencii” şi desenează mult pentru el, pentru prieteni, pentru site şi facebook. „Lucrez să-mi fac un site, mă ajută un prieten. Pe mine mă interesează vânzările pe care le pot face prin intermediul site-ului, ca pe orice artist. Şi vreau să fac caricatură live, prin Skype, să vadă oamenii cum le fac portretele, o chestie interactivă. Vreau să fac şi caricatură-sculptură, mai ales că sunt cam singurul din lume care face caricatură 3D de calitate. Iar asta poate fi transpusă în sculptură”, astea sunt planurile caricaturistului muscelean.

„Ironia fină doare mai mult ca o înjurătură”

„Sunt şi caricaturist, şi grafician: e o chestie complexă. Caricatura în sine e o artă aparent de periferie, văzută de mulţi artişti care se ocupă cu arta serioasă cum spun ei… În realitate, şi ea o categorie a artei, serioasă şi ea. Depinde cum o tratezi. Orice domeniu artistic, dacă îl tratezi cu superficialitate, nu se dezvoltă, rămâne într-o nişă obscură. Iar dacă e invers, dacă îi dai atenţia cuvenită, poţi să ajungi departe. Eu consider că orice lucru pe care îl faci ca artist trebuie făcut bine şi cuprinzător. De aceea nu-mi permit să dau chix. Mi se mai spune las-o mai în praf, termin-o, dă-o aşa. Nu pot să fac asta fiindcă e marca mea, un brand, trebuie să fac lucrul ăla să arate bine”, acesta este jurământul de artist al lui Petry. Şi recunoaşte că pune mister în lucrările sale: „Într-o caricatură îţi poţi permite să fii vulgar şi violent şi direct, cum au fost cei de la „Charlie Hebdo” care, din păcate, au avut de suferit grav de pe urma mesajului direct. Sau poţi să fii mai subtil. Atunci eşti alunecos ca un peşte, greu de prins, greu de învinuit. O ironie uşoară, fină adică, doare mai mult decât o înjurătură. Mă bazez pe chestia asta, pe efectul întârziat. Asta, probabil, ţine şi de temperament.
Caricatura e un soi de armă care-ţi permite să te joci cu victima, ca să zic aşa. Eu întotdeauna pun un mister în lucrările mele, o informaţie încriptată care ţine de o ironie fină”.
Nu are un domeniu preferat neapărat, dar spune că este atractivă zona mondenă, a starurilor, fiindcă ele au expunere şi, pe cale de consecinţă, şi lucrarea are un target mai mare. „Întotdeauna când văd o persoană, mă uit la ceea ce are caracteristic. Orice fizionomie are o caracteristică anume. Experienţa mă ajută să am capacitatea de a vedea esenţialul într-o faţă şi atunci mă bazez pe acel element. Poate o privire, poate chiar starea psihică, dincolo de fizic. Horaţiu merge pe ideea că trebuie să-l faci pe om râzând orice ar fi, că o să-i placă să se vadă, dar i-am spus că sunt şi oameni care nu râd de felul lor, ar ieşi atipici. Într-un desen contează şi un milimetru, o mică pată, o gâlmă…”, susţine Bogdan. Şi este de părere că persoanele ale căror feţe nu spun nimic reprezintă pietre de încercare pentru orice artist.

Între cei mai buni din lume

În domeniul artei e greu de realizat o clasificare, dar se ştiu artiştii de top. „În lume nu sunt mai mulţi de zece caricaturişti foarte buni. Nu ştiu dacă mă număr printre ei, dar în orice caz sunt aproape de numărul ăsta. E o competiţie destul de mare şi atunci caut să mă ţin la zi cu modalitatea de exprimare”, spune Bogdan. Sunt diverse site-uri care realizează topuri: câteodată Petry e inclus printre cei zece, câteodată nu. „Dar eu mă uit cu ochiul profesionistului şi îmi dau seama unde mă aflu. Ştiu şi că poziţiile astea sunt relative. Cota generală o ai, e clar: eşti considerat foarte bun, sau bun, sau prost. Eu am ajuns să am o cotă bună şi foarte bună, dar e fluctuantă. Întotdeauna poate veni cineva cu o lucrare mai inspirată după care te poţi inspira tu. Noi, artiştii, avem nevoie de concurenţă. Dacă lucrăm de unii singuri, nu evoluăm. Trebuie să avem acces şi la ce fac ceilalţi artişti”.

Trei întâmplări cu Bogdan Petry

Clientul din WC

La un moment dat a fost contactat de secretara lui Caranda, cel cu bateriile Caranda, şi chemat la biroul afaceristului. Locaţia era un fost WC, o fostă toaletă publică. Povesteşte Bogdan: „Vine acest Caranda, un bătrânel plin de el cu urechi clăpăuge şi îmi cere să-l desenez. Mi-a zis că n-are probleme, că a făcut şi el caricatură, deci aveam un imbold. A doua zi am intrat din nou în closet, dar Caranda era alt om, mai ales că trebuia să dea bani. Când s-a văzut desenat, pe faţa lui au trecut toate culorile curcubeului. Rămăsese la roşu când m-a întrebat: cum, aşa am eu urechile de mari. Noroc că i-a sunat telefonul, m-am dus la secretară, i-am cerut banii şi m-am cărat din WC”.

Secundul de 100 de dolari al lui Bill Gates

Pe când era în America, lucrările sale au atras atenţia şi i-au adus clienţi. Unul era plin de bani, dar… „Am făcut caricatura secundului lui Bill Gates, publicată în „Oregonian”. Era făcută digital, pentru ziar, nu o aveam pe hârtie. Şi a venit soţia tipului la mine şi mi-a cerut lucrarea. Şi ce m-am mai muncit să mă copiez pe mine… că am făcut-o şi pe hârtie! Vine tipa – eu mă aşteptam să-mi iau un Mercedes după chestia asta – şi mi-a dat puţin, o sută de dolari parcă. Aici poate însemna mult, acolo e o nimica toată”, râde Bogdan când îşi aminteşte.

O lucrare pierdută

„Am colaborat vreo doi-trei ani cu revista „Maxim”, unde făceam postere pe două pagini, cu teme anume. Iar într-o zi caldă de vară, după ce am lucrat continuu vreo zece ore, în timp ce se salva lucrarea, dracul m-a pus să pun tableta jos – lucru pe care niciodată nu-l mai făcusem – şi s-a oprit alimentarea cu curent. Şi s-a stins! Am pornit tableta din nou, dar lucrarea dispăruse. Şi era foarte complexă, cu detalii, dar la şapte dimineaţa era gata. N-am cum să uit aşa ceva!”, rememorează el clipe-ore mai puţin plăcute.