”Oamenii DACIEI’’ – interviuri de Cristina Rousseau (28)
Cristina Rousseau: D-na Carmina, prenumele dvs îmi amintește de opera ,,Carmina Burana”, de Carl Orff. Ați avut o soartă schimbătoare, plină de neprevăzut, o soartă mai puțin liniștită?
Carmina Masgras: Da, cred că viața, așa cum o văd acum, la pensie, a fost în „zig-zag”, am urcat mult, deși nu-mi doream (atât la Argeșana, cât și la Dacia), am coborât (la Dacia, dar și la Agenție, la început), deși îmi părea ușor rău, dar m-am ridicat iar și am plecat la pensie cu sentimentul unei împliniri, deși poate nu cât îmi doream (doream să las oameni formați și plini de elan în domeniul mediului, dar nu prea a fost așa).
Cristina Rousseau: Eram un colectiv ceva mai mic la început, dar problemele de mediu erau mari. Trebuia să ne folosim diplomația pentru a rezolva problemele de mediu, mai ales că legislația era în schimbare și autoritățile de mediu controlau des procesele de la Dacia. V-a plăcut să lucrați în acest domeniu?
Carmina Masgras: Mi-a plăcut încă de la început atmosfera din colectivul care s-a închegat. Mi-au plăcut dezbaterile transparente și lipsa de infatuare din partea colegilor. De ce să nu recunoaștem, așa cum și ceilalți spuneau, era și aportului șefului de birou (Cristina Onofre căsătorită Rousseau). Mult noroc am avut și cu șefii de secţii care erau participativi și înțelegători, dar și cu directorul general. Fără înțelegerea lui nu se construia depozitul de deșeuri, o reușită enormă pentru mediu. Venind din producție, nu prea am înțeles și nici acceptat problemele de mediu. Asta s-a întâmplat cu câțiva ani buni mai târziu, cu puțin înainte de venirea francezilor, dar munca mi-am făcut-o cum trebuia, din conștiință.
Cristina Rousseau: Chiar atunci, la începutul activității noastre, am avut biroul în pavilionul central, clădirea de opt etaje care se vedea de la o distanţă de mai mulți kilometri, clădire care era un simbol și pe care francezii l-au considerat ca o reminiscență a comunismului și l-au dărâmat. Mulți oameni au venit, în ziua prevăzută, să vadă implozia acestei clădiri. Pe mulți i-am văzut plângând. Ce părere aveți, e bine sau e rău să te legi de lucruri, clădiri doar pentru că acolo (sau alături de ele) ți-ai petrecut o parte din viață?
Carmina Masgras: Este bine dacă te legi de ceva, este uman, dar important este să nu trăiești în prezent din amintiri. ,,Viața e mereu în prezent - nici în trecut, nici în viitor. Dacă există viață, ea e acum; altminteri nu e niciodată… Cunoaște viața. Numai ea poate fi cunoscută.
Cristina Rousseau: La venirea firmei Renault, ani de zile, lucram aproape zi și noapte, o mână de oameni, pentru a implementa cerințele franceze. Ce amintiri aveți din acea perioadă pe care eu aș numi-o de sacrificiu personal?
Carmina Masgras: Într-adevăr, de ,,sacrificiu personal”. Prin multitudinea de tehnologii pe care a trebuit să le înțelegem și să le modificăm, prin spaima că investițiile nu vor fi acceptate, prin prezentările contra cronometru în altă limbă, prin necesitatea acordării atenției colegilor din Franța și, mai ales, prin justificarea imposibilității de a fi acasă mai devreme de ora 7 seara, iar alteori, mai târziu, când dezbaterile pe teme de mediu se făceau până la ora 12 noaptea.
Citește și Ion Panduru: ,,Un inginer stagiar avea leafa aproape ca un muncitor necalificat’’
0 Comentarii