Venirea senatorului de Dâmboviţa, Mircea Andrei, la şefia filialei Argeş a PDL, a modificat stilul de operare, ierarhiile, ba chiar şi relaţiile emoţionale în cadrul partidului de guvernământ. Procuror la bază, dar trecut ulterior, pe când s-a vârât în avocatură, şi printr-un păienjeniş financiar din care reies contacte periculoase cu împărăţia lui Vântu sau conexiuni cu mafia italiană intrată în afacerile cu gunoi din România, Mircea Andrei s-a apucat degrabă să-şi formeze propriul cartel şi în Argeş. Un cartel politic de astă dată, mai exact un instrument prin care, cu orice preţ şi prin orice mijloace, şi-a propus să câştige şefia Consiliului Judeţean Argeş şi să vopsească în portocaliu întreg judeţul. Acţionând sub autoritatea unei averi de nabab, de ordinul zecilor de milioane de euro, Andrei s-a concentrat pe câteva direcţii principale în vederea alcătuirii la partid a unui sistem piramidal, după modelul şi structura temutelor famiglii italiene, compus din aghiotanţi, instalaţi pe diverse trepte de conducere şi care-i execută ordinele fără crâcnire. Legăturile celui care s-a transformat în Stăpânul organizaţiei cu locotenenţii săi s-au sudat mai întâi cu prilejul unor sălbatice chefuri, pe timpul cărora valurile de băuturi alese au dat o tărie ameţitoare, vecină cu coma, jurămintelor de credinţă dintre membrii bandei, chiar cu riscul distrugerii iremediabile a ficatului, pancreasului, vezicii urinare şi a altor organe politice vitale. După ce şi-a ameţit bine supuşii, cărora le-a fost greu să reziste chiar şi pe scaune sau pe tronul de la budă unei asemenea manipulări mentale, Stăpânul a început să-i trimită la produs. Pe cărările instituţionale bine ştiute, s-a format un sistem de cărăuşie de fonduri la partid, prin care resursele bugetare, dar şi portofelele unor reprezentanţi de marcă ai mediului de afaceri au fost puse la grea încercare sau, mai bine zis, la mare uşurare. Astfel, în doar câteva luni, Stăpânul a pus la punct, în cele mai mici amănunte, ceea ce noi am denumit Caracratiţa, filiala portocalie din Argeş a temutei Co(a)sa Nostra. Iată mai jos care îi este structura şi modul de operare.

Mircea Andrei, zis Stăpânul, Il Capo di Tutti Capi

Suplineşte deficitul important de înălţime prin ferocitate. Mai ales la şpriţuri, devine fiară şi, în momentul în care i se închid ochii şi pare stană de piatră pe scaun, nimeni din preajma sa nu mai este în siguranţă. Obişnuieşte să dea citate şi replici întregi din filmul Naşul, adjudecându-şi rolul lui Don Corleone, interpretat de Marlon Brando. Se spune că îi place să-şi spioneze cu frenezie supuşii, dar şi clanul politic rival din PSD, printr-o firmă specializată care ascultă telefoanele „ţintelor” în paralel cu SRI-ul şi face filaj şi înregistrări în mediul ambiental. Stăpânul trăieşte el însuşi cu spaima că ar putea fi urmărit. Şi ştie el ce ştie, întrucât nu face un secret din faptul că a venit în Argeş să lucreze cu pistolul cu apă la tâmplă. Ori câştigă ce-a promis, ori i se va face felul la partid. Tocmai de aceea a pus şaua pe toată lumea şi nu acceptă niciun pas greşit. Dacă el însuşi are pistolul îndreptat spre scăfârlie, la fel trebuie să-l aibă şi toţi supuşii lui. Îl admiră pe Emil Boc, pe motiv că acesta îl depăşeşte în înălţime cu doar 2-3 cm, dar are coşmaruri crunte cu Traian Băsescu, cel care ştie bine ce hram poartă şi de teama căruia nu se simte în siguranţă decât sub fusta Elenei Udrea. Stăpânul este însă necruţător în propria organizaţie. Atunci când execuţiile de fonduri sau de primari, pe care le comandă, nu ies aşa cum trebuie, capătă o privire sălbatică, dă des din picioare, râgâie şi strănută de se cutremură ferestrele şi îşi învârte nerăbdător portofelul pe masă. Până când nu-l vede plin până la refuz, nu se linişteşte.

Sorin Pandele, zis Vulpoiul, de rang Capo di Capi Re

Rangul îi provine nu din funcţia executivă, ci din respectul datorat vechimii sale de membru senior al Caracratiţei. Are viclenie de vulpoi, atacându-şi victimele doar când sunt vulnerabile, amorţite de şpriţ sau aflate la toaletă. Iar când cineva îl calcă pe coadă, ochii albaştri îi devin sticloşi şi un mârâit sinistru îi răzbate din gâtlej. Are relaţii unde te aştepţi mai puţin, le utilizează într-o conspirativitate deplină, iar asta l-a ajutat să pice mereu în picioare. Un maestru al camuflajului, care poate acţiona la fel de nevăzut fie pe întinsele câmpii ale sudului, fie prin parcurile umbroase ale Cotrocenilor. Între el şi Stăpân sunt relaţii de respect reciproc, ca între două căpetenii de marcă ale mediului de răufăcători politici.

Gabriel Bratu, zis Profesorul cinic, de rang Capo Crimini

Don-ul sau Naşul sistemului de învăţământ, pe care îl controlează la beregată, până aproape de ultima suflare. Este al doilea om ca importanţă în organizaţie şi visul său cel mai erotic este să devină primul. Rapace ca varanul de Komodo, apreciat de specialişti ca prădătorul perfect, Bratu a găsit formula ideală de profit de pe urma învăţământului. Pe şefii de şcoli şi licee îi uşurează de taxa de protecţie politică şi vămuieşte examenele şi licitaţiile printr-un filtru din care nu scapă nici ultima leţcaie. Obişnuieşte să buzunărească totul sub pretextul că cineva ar putea să poarte arme albe sau şpăgi nedeclarate. Ceva mai blând la percheziţii este doar cu damele, mereu curios să le afle toate dedesubturile profesionale, iar atunci când acestea devin palpabile, nu scapă ocazia să fie călare pe situaţie. Periculozitatea sa constă în faptul că n-are teamă de nimeni şi nici scrupule. Chiar dacă execută ordinele Stăpânului, ar fi cel mai bucuros să calce pe cadavrul acestuia. Iar în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi capi, le-ar da cu mare sete un cap în gură.

Cătălin Teodorescu, zis Cârtiţa cu barbă, de rang Capo Bastone

I se spune Cârtiţa nu pentru că n-ar fi fidel organizaţiei, ci pentru că este responsabilul cu infiltrările la nivel înalt în serviciile secrete şi, în plus, stăpâneşte la perfecţie arta diversiunii prin presă. Faţa nătângă îi este un excelent mijloc de camuflaj, astfel că adună mereu informaţii preţioase culese din sferele înalte ale politicii şi afacerilor, are propriile reţele de operare financiară şi imobiliară şi, în plus, îi place Stăpânului pentru că nu-i pune probleme deosebite la capitolul inteligenţă. Mai mult, nu pare ahtiat de putere decât atunci când îl simte în preajmă pe Gabriel Bratu, căruia i-a promis că-l va îneca în piscina de la Mălureni a lui Fane Lăzăroiu, cu capul băgat într-un sac de euro legat cu sfoară, iar apoi îi va îngropa cadavrul politic într-o mlaştină revendicată prin Fondul Proprietatea.

Florin Frătică, zis Şacalul, de rang Consigliere

Controlează famiglia de primari şi are trei aghiotanţi proprii, în rang de sgarrista sau soldato, în persoana lui Iulian Miu din Ungheni (zis şi Luca Mormânt pentru discreţia sa), Costel Bâlea de la Oarja (zis şi Costel Grasu’ pentru câte fonduri de la buget încap în burta lui) şi Ionel Năftănăilă de la Albeştii de Muscel (zis şi Mocanul Degete Lungi pentru dexteritatea cu care numără teancurile de euro provenite din investiţii bugetare). Şacalul Frătică îi foloseşte pe cei trei şi la treburile murdare, în special la asasinatele de sticle comandate la chiolhanurile cu Stăpânul. De asemenea, ca să aibă în deplin control şi sfera de afaceri din teritoriul care îi revine, Şacalul operează la buget prin temutul picciotto George Hoţu. Acesta din urmă e
urmărit deja de FBI pentru violenţa cu care extrage casa de bani cu totul la lucrările de construcţii ce-i sunt încredinţate. Autoritatea Şacalului în cadrul bandei este întărită de impresionantul rastel de arme pe care îl deţine ca vânător, iar atunci când se enervează, devine de nestăpânit. Dovadă că nu doar vânatul cel mic ocoleşte cu grijă teritoriul comunei Bradu, unde îşi are Şacalul cartierul general, dar până şi ciorile survolează comuna numai la adăpostul întunericului.

Dorin Falcă, zis şi Oratorul cu faţă de glonţ, în rang de Contabile

Operează pe vastul teritoriu al finanţelor publice şi suge cu nesaţ fiecare firicel financiar care se scurge de pe victima controalelor sale. Este cu atât mai periculos cu cât acţionează uneori şi în sfera iluzionismului, iar legenda spune că poate să facă nevăzute datorii consistente ale agenţilor economici transferate în portofoliul firmelor falimentare sau că poate materializa rambursări de TVA ca din neant. Are la rândul său doi aghiotanţi, pe adjunctul Barbu Bobeică şi pe şeful Gărzii Financiare, Valeriu Mincă, zis şi Tango. Pe Bobeică, zis şi Fleică, îl foloseşte la asasinatele fiscale la comandă, ori îl pune să semneze hârtii delicate, astfel că, dacă va apărea vreun copoi pe la Fisc, are pe cine să înşface. Pe Mincă îl trimite să cotrobăie prin catacombele economiei subterane, cu sarcina să extragă nestematele cele mai valoroase pentru punga gestionată de Stăpân. Se mai spune despre Orator că poate chiar să hipnotizeze contribuabilii. Are vorba atât de împleticită, încât interlocutorii săi nu înţeleg într-un final decât că trebuie să scoată banii. Falcă se bucură de un mare prestigiu în ochii Stăpânului, dovadă că este unicul membru al clanului care are voie să se aşeze pe scaunul acestuia, când este plecat la toaletă.

Răzvan Bogdan, zis Fetiţa, de rang Consigliere

Fost director al fabricii de armament din Moreni, a renunţat la funcţie şi l-a urmat pe Stăpân în Argeş. Este, evident, armurierul responsabil cu rastelul famigliei, dar nu se dă înapoi de la împuşcatul afacerilor sau de la operaţiuni de spionaj intern. Se spune chiar că este mâna dreaptă, ba uneori şi cea stângă, a Stăpânului. Ochii şi mimica îl fac cel mai de temut pe Răzvan Bogdan. Pentru că de la privirea crudă şi alura de mujahedin, când îl vede pe Stăpân îşi poate transforma într-o clipită înfăţişarea, căpătând nişte ochi fragezi de fetiţă, cu chip feciorelnic şi apetisant. Ar fi o explicaţie pentru care temutului consiglier i se mai spune şi Fetiţa. Niţeluş cam perversă, dar devotată trup şi suflet Stăpânului.

Ştefan Ciocănel, zis Ciolănel, de rang Capodecina

Pe cât pare de năvleg, pe atât este de rapace. Utilizează un arsenal sinistru de instrumente de tortură a sistemului de sănătate, pe care îl controlează financiar. Tocmai figura tâmpă îl ajută să opereze nestingherit şi să schingiuiască bugetul unităţilor medicale în cele mai crude moduri, secătuindu-l de ultimele rămăşiţe de fonduri, dar ţinându-l şi în agonie, ca să aibă ce diseca şi pe mai departe. Stăpânit de pofte rudimentare, uneori se trezeşte şi noaptea, pune mâna pe ce apucă, dornic să atace, însă doar faptul că este întuneric îl face să nu se nimerească şi se salvează astfel de la o automutilare.

Andrei Nicolescu, zis Scribul, de rang Picciotto

Responsabil cu tehnica de ascultare de la partid sau din mediul ambiental, la şedinţe, întruniri din teritoriu şi diverse chefuri, urmate de transcrierea convorbirilor purtate de participanţi. În afara Stăpânului, bănuieşte pe toată lumea de constipaţie, pardon, de conspiraţie, astfel că are mereu o privire piezişă, i se străfloceşte părul şi merge tiptil, ferindu-şi fundul de eventualele agresiuni ale gangsterilor cu care împarte partidul. Mai nou, este responsabil şi cu bugetul de timp al Stăpânului. Mai ales când îl simte treaz cleşte, îi face un semn discret spre ceas, semn că acesta ar cam trebui să încerce să se ridice de pe scaun. De cele mai multe ori, nu se alege decât cu o privire crucişă, picior peste picior, care îl face să se ducă repede la toaletă, ca să nu-şi dea drumul la reportofon în pantaloni.

Ciprian Berevoianu, zis Dr Ciomu, de rang Picciotto

Chiar dacă are cel mai mic rang în Caracratiţă, se spune că are un instrument de reproducere politică atât de mare, încât chiar şi dacă i l-ar tăia doctorul Ciomu, tot ar rămâne mai mare ca al Stăpânului. Mai mult, lungimea acestuia cică ar pune în pericol până şi supremaţia la acest capitol deţinută de prefectul Gogu Davidescu. Legenda spune că Cipi s-ar putea chiar viola singur cu propriul şerpălău sau că şi-l răsuceşte o dată pe după picior, ca să nu se împiedice de dânsul când face controale la Inspecţia Muncii. În cadrul organizaţiei, joacă adeseori rolul de paharnic al Stăpânului, dar mai are şi atribuţii de divertisment, întinzând lungul său lasou după puicuţe, pe care le livrează apoi la doritori, gata perpelite, pe catalog, după pofta clientului. Că mai face şi o poză două la fraieri, n-ar fi niciun necaz, ba dimpotrivă, Cipi demonstrează astfel că nu vrea să moară doar soldat la partid, ci poartă în slip bastonul de mareşal.
(Mihai BĂDESCU)