Un împărat roman a intrat în istorie pe un cal. Și acesta nu a fost Augustus Octavian. Nici Traian sau Aurelian. Nici Nero măcar. El nu a dat foc Romei ca să vadă cum a ars Troia, documentare pentru o viitoare poemă imperială. Nici nu l-a exilat pe Ovidiu la Tomis. Galia era de mult cucerită. Marea Mediterană – înconjurată. Cleopatra – făcută de Cezar amantă și regină. Spartacus, lichidat. Hristos, crucifiat. Hanibal, aruncat de pe elefant. Cartagina, distrusă. Pontul Euxin, cucerit, carul de la Caracal, frânt, căruța cu proști, răsturnată… Corupția, generalizată, dictatura, nelimitată…
Parcă n-ar mai fi lipsit nimic altceva unui împărat decât să intre în anonimat. Dar, ca să nu moară de plictiseală și să nu rămână uitat de cronicari, se gândi la o faptă care să uimească lumea. Și a și reușit. Ce e drept, a și avut noroc de un dobitoc, de care a putut să se folosească fără să se împotrivească.
Dar calul ce a avut, ce n-a avut, de așa de bine s-a potrivit? A avut el un corn în frunte ca Ducipalul lui Alexandru Macedon? Copite de argint? Coamă de foc precum telegarii Sfântului Ilie? Demoni în chișițe? Zâmbre sub buze? Aripi, șase, de mătase?
S-a gândit împăratul ce s-a gândit până i-a trecut prin cap o idee care să facă înconjurul lumii, cum nu s-a mai văzut și nu s-a mai auzit… Și nici una, nici două, și-a făcut calul senator. Un armăsar care, după unii, nu era nici cal, nici măgar, după alții, din toate câte ceva. Și așa rămase el, împăratul Caligula, singurul dictator care violă un parlament cu un cabalin…
Al nostru împărat actual, destin numit sau sistem, a aruncat în urne și în Parlament cai, armăsari, măgari, iepe sirepe, capre care poartă coada pe sus, curcani înfoiați, curci plouate, dulăi colțoși, dar asta fu odată. Odată ca niciodată. În tranziția noastră afumată. Acum alta e situația. Locurile în prezent sunt de vânzare în Parlament. Cine dă mai mult, prinde un loc mai în frunte pe listele electorale. Numai unul și unul. Domni distinși și stilați și doamne asemenea. La început de tranziție era suficient să fii devotat… Nu spun cui, ghiciți dacă știți! Cu vânt în buzunare, cum a apucat să iasă din Epoca de Aur.. Ghiftuiți și îmbogățiți, pricopsiți zi de zi, sesiune cu sesiune. Numai nobilime și aristocrație, prinți de borduri și pavele, de cariere, de păduri defrișate, de privatizări de combinate și șantiere, proprietari de asfaltări, de legi măsluite, de dosare dosite, de foloase necuvenite. Se mai poate intra în parlament și pe ușa din dos: fini, cumetri, mătuși, secretare, consiliere, soții, concubine, amante…
Primul gând este să-și scoată banii pe care i-au investit. Pentru că sistemul este în așa fel făcut încât te obligă. Nimeni nu este nebun să arunce în Parlament milioane și milioane fără ca să îi recupereze, dacă se poate îndoit, întreit sau mai mult. Câți parlamentari ați cunoscut care să nu se fi îmbogățit? Grija imediată este însă regulamentul de funcționare. În așa fel făcut sau corectat încât să vii la ședință când îți convine, să caști cât îți place, să dormi și să visezi fără restricții.
Activitate? Mai e ceva de cumpărat? Câte ceva de vândut? Câte ceva de furat? Aur în pământ? Gaze în șisturi? Țiței sub mare? Un TAROM de privatizat?… Să rămână terenul gol ca la fostul ARO, ca la atâtea altele? După noi, potopul?
Dar cine știe. Întâmplările din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat ne-au vârât frica în oase. Am devenit bănuitori. Neîncrezători. Însă poate de astă dată… Vom trăi, cine va putea, și vom vedea.
La treabă, aleși ai națiunii!
Prof. Marin Ioniţă
0 Comentarii