În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului. Răstignirea nu era practicată de evrei. Cu exceptia crucificării a 800 de locuitori ai Ierusalimului de către regele Alexandru Ianeul în 87 i.Hr., în Palestina această pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romană.
Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce, era dezbrăcat de haine, biciuit și obligat sa parcurga drumul până la locul executiei, cu bârna orizontală a crucii în spate, legată de mâinile întinse. Sentinta era pronunțată de către conducătorul provinciei într-un loc public.
Din Scriptura aflăm ca după ce Hristos a fost biciuit, Pilat, guvernatorul roman al provinciei Iudeea (26-36 d.Hr.), spălându-se pe mâini, rostește sentința. Mântuitorul Hristos este trimis spre locul răstignirii, purtându-Și crucea. Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat, cu ajutorul cuielor, de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu tâlpile lipite de stâlpul vertical. În varful acestuia se fixa o scândură pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei, sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape. Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat de pe Cruce si l-a ingropat, impreuna cu Nicodim, in mormântul sâu aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii.
Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos întoarce rostul mortii. În loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viață, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirmă parintele Dumitru Stăniloe.
El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat. Pentru Hristos, moartea nu era inevitabila, deoarece El, fiind strain de pacat, nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelență. Moartea suportată de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de dăruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea. Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: „Praznuim omorarea mortii”. Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti s-au sculat.
Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, când se prăznuiau Paștile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti.
Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi tâlhari, deoarece, in ciuda chinurilor, ei inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele.
Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostaș i-a împuns coasta cu sulita si îndată au țâșnit sânge și apă. Iosif din Arimateea si cu Nicodim vor lua trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infășoară într-un giulgiu.
Pe cap ii pun o mahramă, implinind astfel, intru totul, datina iudaică a înmormântării. Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era „un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat” (19, 41). Iudeii vor pecetlui piatra mormântului, in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo.
Citește și:
- Lecția de drept. Ce este semnătura electronică, cum se obţine, de ce avem nevoie de ea?
- Pastila de frumos. Şi totuşi, încotro?
- Bolnavi şi… bolnavi. Văduvia şi nostalgia
- Sfatul psihologului. Despre natura binelui şi a răului
- Lecţia de istorie. Învierea Domnului în închisorile comuniste
Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborârea la iad si nici învierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte. Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi „locas de veci”. Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.
Slujba Prohodului în Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii.
Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare. Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare.
Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramâne până la Înalțare. Punerea pe Sfânta Masă reprezinta punerea Domnului în mormânt.
0 Comentarii