În 1970 am terminat Facultatea de Medicină Generală din București. Au urmat 7 ani de apostolat la două dispensare rurale, unul lângă Bacău, altul lângă Costești, pe deal pe la Cornățel. Alături de alți 19 medici veniți din toată țara, la 1 noiembrie 1977 am început cei trei ani de specializare în dermatologie într-o mare clinică universitară din capitală. La final am fost șef de promoție. După câteva săptămâni, o colegă, ardeleancă, isteață și silitoare, care cocheta cu chiromanția, a început să ne ghicească în palmă. Mie mi-a spus textual: „Văd în palma ta că în jurul vâtstei de 40 de ani vei avea notorietate nu doar ca medic. Nu-mi dau seama despre ce va fi vorba”.
Predicția ei s-a adeverit. Datorez asta în primul rând cotidianului „Argeșul”, unde am devenit peste noapte publicist și am semnat timp de 30 de ani o rubrică foarte apreciată de argeșeni. Apoi, un adevărat lord al corpului medical românesc, doctorul Mihail Mihailide, fondatorul săptămânalului „Viața Medicală”, m-a contactat și mi-a oferit oportunitatea de a semna timp de 14 ani rubrica „Și ei sunt pacienții noștri”. Apreciatul publicist și scriitor Iftimie Nesfântu m-a recomandat celor de la „Pagini Medicale Bârlădene” să le fiu colaborator. Aici am semnat câțiva ani editorialul „România reală – văzută de dr. Viorel P ătrașcu”.
Pe la începutul anilor 2000, în fiecare număr al acestei reviste de referință în peisajul publicațiilor medicale românești semna și profesorul universitar Ovidiu Drimba. Un uriaș intelectual, eseist, critic literar și traducător, autor al câtorva volume din seria „Istoria culturii și civilizației”. Citindu-mă, le-a cerut bârlădenilor de la revistă să le dea numărul meu de telefon. La prima convorbire m-a rugat să-i trimit pe adresa din București câteva din volumele publicare. Mai apoi mi-a spus că pe noptiera de lângă patul său sunt doar cărțile mele. A urmat invitația să-i fac o vizită pe strada Speranței, pentru că și soția, tot nonagenară, voia să mă cunoască.
A fost o întânire pe care nu o voi uita toată viața. Auzind că voi reedita „Jurnal de la Filipeni”, m-a spus că-mi va scrie o postfață. Am primit-o însoțită de o mică scrisoare cu antetul „Universita Di Torino. Facolta Di Lettere e Filosofia”, unde a predat mulți ani. Iat-o: „Iubite domnule doctor, Tare aș fi vrut să iasă mai bine! Dar… Așa că vă rog să interveniți, să corectați, să adăugați cum credeți că e mai bine, ca și cum aș face-o eu. Mulțumesc! Calda noastră afecțiune! Ovidiu Drimba, 20.01.2010”.
Dr. Viorel Pătraşcu
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. În aşteptarea veşniciei
Citește și Bolnavi şi… bolnavi. „Era să uit: am o văcuţă şi un măgar”
0 Comentarii