”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în distrugerea psihică a individului. Această „operațiune” a început în 1949, la închisoarea de la Pitești. Securitatea a pus la cale un plan pentru lichidarea rezistenței morale a deținuților politici, după modelul lui Anton Makarenko. Experimentul a încetat în anul 1952. În cele ce urmează puteți descoperi autobiografia unuia dintre cei mai ”reprezentativi” supraviețuitori ai celei mai groaznice unelte de represiune anticomunistă și anume aceea a lui Nicolae Purcărea.
„Nu am reușit să termin facultatea, fiind victimă a arestărilor şi apoi a detenţiilor comuniste”
„M-am născut la data de 13 decembrie 1923, în Braşov, fiul lui Nicolae şi Maria. Tatăl meu a fost birjar, iar mama casnică. Am fost doi fraţi. Şcoala primară am efectuat-o la Braşov, apoi am urmat patru clase la Liceul Andrei Şaguna, după care am trecut la Liceul Comercial din Braşov, unde am devenit bacalaureat în toamna anului 1944. În anul 1944 m-am înscris la Academia de Înalte Studii Economice a Universităţii din Cluj, refugiată la Braşov. Nu am putut să o termin, fiind victimă a arestărilor şi apoi a detenţiilor comuniste. După eliberarea din lunga detenţie comunistă, am fost repartizat la Baza de aprovizionare tehnico-materială din Braşov, apoi din 1969 până în 1972 la Centrala Industrială Autocamioane şi Tractoare, de unde am fost dat afară pentru trecutul meu politic şi reîntors la Baza de Aprovizionare pentru Industrii din Braşov având funcţia de merceolog, iar în anul 1985 am ieşit la pensie. M-am căsătorit în anul 1957, septembrie 29. Pe soţia mea am cunoscut-o în Bărăgan, unde mă aflam deportat cu domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti. Soţia mea, Eugenia Fuică era şi ea deportată, studentă fiind la Iaşi, la Facultăţile de Drept şi Artă Dramatică – secţia regie. Am convieţuit până în 1984, când a decedat, la 7 ianuarie 1984, după care nu m-am mai căsătorit. Nu am avut copii. Convieţuirea noastră a fost desăvârşită. Datorită unor principii prea austere, nu m-am mai recăsătorit. Domiciliul nostru a fost la Braşov în actuala casă părintească, pe care în 1974 – 1975 am modificat-o şi în care trăiesc şi acum”.
„Un vechi cunoscut m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici…”
„Am fost anticomunist, ca marea majoritate din tinerii generaţiei mele. La vârsta de 17 ani, pe când eram în clasa a VII-a (azi clasa a Xl-a) de liceu, s-a născut revolta faţă de samavolnica stăpânire şi ocupare de către URSS a Basarabiei, partea de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa. Iar Ungaria nu numai că ne-a luat o parte din Ardeal, dar a comis atâtea atrocităţi.
Drept urmare a dezastrului naţional, care a desfiinţat România Mare, alături de generaţia mea de tineret şcolar şi universitar, împreună cu marea majoritate a întregului tineret al ţării, am devenit antisovietic şi anticomunist şi m-am alăturat acelora care prin vorbă, prin faptă, manifestau această atitudine. În toamna anului 1945, m-am înscris la Academia Comercială din Braşov. Aici cu alţi mulţi colegi de facultate ne-am opus ascensiunii comuniste, care prin UNSR-ul comunist vroia să se impună, dar s-a lovit de rezistenţa studenţilor grupaţi în asociaţia studenţească Andrei Mureşianu. În vara lui 1947, câţiva membri ai UNSR- precum Micloş şi I. Lupu, mă forţau să mă înscriu în asociaţia lor. I-am refuzat. În această situaţie m-a prins anul 1948, luna mai, când au început marile arestări, deci şi a studenţilor cu atitudini anticomuniste. Pe data de 15 aprilie, am fost căutat de doi agenţi acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reuşit să scap şi am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit şi de umbra mea. Nopţile mele erau albe, zilele, un chin. În toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, m-a dus în Munţii Argeş, în regiunea Şuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul D. Apostol, luase drumul muntelui”.
„Au urmat anchetele cu torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare”
„Viaţă de partizan: frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranţe pentru cauza măreaţă în care ne înregimentasem. Eram urmăriţi, înconjuraţi de trupele Securităţii, trebuia să fugim dintr-un munte în altul. Tot prin trădare am căzut. Încercuiţi fiind de trupele Securităţii, frunzişul ne-a fost prieten, am scăpat din încercuire, câţiva care au deschis focul, au fost împuşcaţi. Până la urmă tot am fost prinşi. Au urmat anchetele, cu torturile respective şi apoi condamnări la ani grei de închisoare. Anul 1949, luna iunie, la securitatea din Piteşti, în nişte celule mici, joase, umede! După anchete, la penitenciarul din Piteşti şi de aici, după întocmirea dosarului la penitenciarul din Craiova. Am fost condamnat la şapte ani închisoare. De la Craiova, în primăvara lui 1950, am fost dus la penitenciarul din Piteşti, unde erau adunaţi toţi studenţii, în vederea aşa-zisei „reeducări”, prin tortură, prin dezumanizare, prin robotizare „à la Makarenko”. De Sf. Nicolae 1950, eram într-o cameră la subsol, a intrat Ţurcanu. Toată lumea a amuţit, parcă paralizată de această apariţie. Ce a urmat, toată lumea ştie. Durerile mari sunt mute, bătăile duse până la ultimul resort: apoi nebunia. Dar cine poate înţelege şi ce rost mai are… „Moara dracului”, cum spunea Eugen Măgirescu, funcţiona; oamenii erau băgaţi la măcinat, dar ceva bun nu a ieşit… doar morţi, înnebuniţi, dezaxaţi, robotizaţi. Am trecut prin toate, ca după şapte luni, în iunie sau iulie am fost scoşi în vederea formării unui lot, care să plece la Canalul Dunărea-Marea Neagră. Şi pot mărturisi că dacă destinul m-a aruncat în acel iad, Dumnezeu m-a ajutat să ies cu sufletul curat, cu fruntea sus, să pot privi pe om în ochi, dar… cu o imensă durere în suflet, cu un proces psihic, care mă va urmări toată viaţa: cum a fost posibil şi se va mai repeta? Răspund: se va repeta, căci omul e cea mai hidoasă fiară. La canal, pentru că eram prea slăbănogi (după o lună de refacere, aveam 40 de kg) am fost duşi la grădina de zarzavat a Gospodăriei Mamaia. Brigada noastră căpătase numele de „Slăbănogii din Capernaum”. Şi apoi trecuţi la alte munci, tot mai grele; la „mustaţă”- şantier unde se spărgea piatră; la roabă, la târnăcop, la rangă, la încărcat vagoneţi, la săpat în „ciulasă” – chiar pe fundul gropii. Norma: „dă-i până mori” şi au murit cu sutele, cu miile; de la un cap la altul, de la Cernavodă la Taşaul – mormânt lângă mormânt, fără cruci”.
M.I.
0 Comentarii