Un pictor care nu respectă tiparele, așa l-am putea descrie pe Augustin Lucici, un pictor care se reinventează în permanență. „M-aș plictisi să mă tot repet. Am făcut tot felul de experimente în pictură”, spune Augustin Lucici.  

Augustin Lucici oferă cursuri de desen în atelierul propriu. Mulți copii i-au trecut pragul, iar pentru pictorul argeșean este o adevărată plăcere să-și transmită mai departe cunoștințele: „Cel mai frumos e când te sună părinții și îți mulțumesc. Am copii foarte buni. Ce satisfacție extraordinară! Până la urmă, cu asta rămâi.” Pictorul Augustin Lucici se poate mândri cu expoziții în țări precum Franța, Italia, Polonia sau cu zeci de picturi în colecția unei singure persoane, dar nu o va face. Modestia este un termen ce îl caracterizează: „Aș vrea să vorbesc mai mult despre copiii de la meditații, despre copiii mei, soția mea, decât despre mine. Despre mine s-a tot vorbit.”
Îndrumat de mama sa, Augustin Lucici a început să deseneze încă de la vârsta de 5 ani, iar la 7 ani a realizat și prima pictură pe un carton PFL: „Mama a fost mereu lângă mine. A știut când să apese pedala.”
Copil fiind, Augustin Lucici nu  a avut parte de meditații, așa cum el oferă astăzi: „A trebuit să mă redescopăr singur. Și nu mi-a părut rău de treaba aceasta, dar mi-aș fi dorit să fie cineva care să-mi arate și eu să fac după el. Mi-am găsit singur această vocație.”
A urmat o întreagă carieră artistică. Astăzi îl găsim pe Augustin Lucici și în incinta Muzeului Județean Argeș, unde este coordonatorul de compartiment al Galeriei de Artă „Rudolf Schweitzer-Cumpăna”, dar și muzeograf. De curând a  vernisat o expoziție, la Metopa, cu picturi proprii reprezentând  personalități faimoase precum Jimi Hendrix, John Lennon, Jean Constantin și Gheorghe Dinică. Expoziția a reunit și fotografii realizate de fiul său, Augustin Lucici Jr., piese vestimentare create de soția, Stela Maria Lucici, și nora sa, Larissa Lucici.
# Această expoziție poate fi considerată o afacere de familie?
– Da. Aceasta este o expoziție inedită. Am vrut să fim toți patru. Larissa, nora mea, e foarte talentată. Ar fi putut oricând să intre la Arte Plastice, dar ea e foarte modestă. Fiul meu face fotografie, Larissa, vestimentație, soția mea, la fel. Soția mea are un magazin la Carrefour. Dacă eram în București, cred că dădeam o lovitură fantastică.
# Câștigă bine un pictor în România?
– Nu câștigă bine. Fiecare își ascunde partea lui financiară. Înainte de ’89, artiștii nu o duceau rău.

„Piteștiul nu e un oraș de cultură”

# Își are locul arta în Pitești?
– Răspunsul poți să îl dai chiar tu (râde). Sunt alte orașe, în afară de București, Cluj, Oradea, Brașov, Tg. Mureș, Iași. Noi suntem pe la coada clasamentului. Nu prea intrăm în cărți. O spun cu părere de rău. Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu câțiva ani, m-aș fi mințit pe mine. Și tot am crezut că Piteștiul este un oraș de cultură, dar nu e…
# V-ați gândit vreodată să plecați din țară?
– M-am gândit să plec din țară. Rămâne de văzut. Poate până ce ies la pensie sau imediat după pensionare. Îmi doresc lucrul acesta. Mă atrage Italia.
# Ce credeți că îi determină pe oameni să cumpere/colecționeze picturi?
– Oamenii care sunt colecționari și care au această atracție sunt oameni citiți și educați în această direcție. Ei dau verdictul, nu eu.
# Cât de des pictați?
– Foarte des. Ultima oară, ieri, am pictat Piteștiul vechi. O să încerc să pictez și Piteștiul nou. Nu poți să desenezi non-stop. E bine să mai faci și pauze, așa cum se întâmplă în toate meseriile, îți mai trebuie și concediu, poate găsești altă alcătuire. E bine să colinzi, atunci lucrurile par a fi mai proaspete.
# Ce vă inspiră?
– Să fiu sincer, nu mă mai inspiră nimic, doar faptele mele. Lucrurile pot să le fac oricând și din imaginație. Îmi place să colind prin mediul fotografic, să-mi aleg anumite porțiuni dintr-o fotografie și să le combin.
# Ce pasiuni vă caracterizează?
– Am multe pasiuni. Colecționez timbre, cărți poștale, machete de mașini și de avioane, împreună cu fiul meu, dar colecționez și discuri de muzică rock.
Una din pasiuni: filmele. Îmi place să fiu la curent cu noutățile, urmăresc emisiuni de televiziune. Călătoresc des, de câteva ori pe an. Îmi place și mie și soției mele. Ne place să mai vedem și altceva, un fel de probă de cunoaștere.
# Cum v-ați descrie?
– Pasionat de ceea ce se întâmplă cu mine, cu familia mea, un element care începe să-și spună anii câteodată, dar care nu se lasă și vrea în permanență să fie în vârful unei piramide, să fim eu și familia mea pe primul loc. (…) Mi-a plăcut sa fiu independent, să învăț, să știu cât mai multe. N-am făcut greșeli care să mă caracterizeze.
# Aveți o creație proprie preferată?
– Am portretele de rockeri, în număr de 18-19. Pe acelea nu am vrut să le vând. Dacă vrei să intri în comerț artistic, găsești oricând o soluție. Fiecare artist își are secretele lui, pe care nu le împărtășește cu toată lumea, e normal.

„Trebuie neapărat să fiu intelectualul acela obosit, bătrân și fără perspectivă? Nu, eu am rămas același!”

# Cum v-a venit ideea de a face portrete de rockeri?
– Portretele de rockeri le-am făcut mai mult dintr-o pasiune personală. Sunt rocker dintr-a patra. Cred că m-am născut cu magnetofonul în mână. Îmi place altfel de muzică, na! Sunt un rocker înrăit! Trebuie neapărat să fiu intelectualul acela obosit, bătrân și fără perspectivă? Nu, eu am rămas același!
# Care sunt pictorii dumneavoastră preferați?
– Am foarte mulți pictori favoriți. Pictorii ruși îmi plac foarte mult, cei clasici, dar şi cei contemporani, care sunt foarte buni. Îmi plac şi pictorii italieni, mai ales cei contemporani. Vreau să vorbim despre cei necunoscuți, de care nu se vorbește, dar care sunt la fel de buni, poate mai buni. În jurul lui Leonardo da Vinci s-a creat o aureolă fantastică, să-l pună în valoare pe el și numai el, nu-i așa? Întotdeauna au fost orgolii mari care distrug această artă.
Am ajuns la concluzia că pot să-mi arunc diploma și să îi dau foc în piață, pentru că nu mai are valabilitate. E adevărat că, din punctul ăsta de vedere al artelor, pot să mă iau la întrecere cu orice puști care se crede extraordinar. Nu am niciun fel de inhibiții. Aș putea să pictez în piață, oriunde. Nu trebuie să am o anumită stare. La mine, starea este în permanență.