Foto reprezentativă: Mâna lui Dumnezeu – miniatură medievală.
(Imperiul Roman subjugă Împărăţia Cerurilor – Episodul 7)
Efectul de undă – precum valurile circulare de apă stârnite în jurul centrului unde a căzut piatra – se regăseşte ca invariant în felul în care iudeii au gândit creaţia Universului, în felul cum înţeleg Tanach/Vechiul Testament în jurul Torei/Pentateuhului, cum este descrisă în Tora transmiterea ei de la axul dumnezeiesc, la cercul mulţimii (şi progresul în inteligibilitate), cum sunt stabilite raporturile dintre înţelepţii epocilor rabinice succesive (de exemplu, unui amora nu îi este permis să contrazică un tanna) (1), cum sunt stabilite raporturile dintre clasele de norme din Halacha, de la Poruncile dumnezeieşţi, la regulile rabinice, până la periferia corpului de legi.
Creaţia Universului este prezentată în Geneza ca pornind din Tohu wa-bohu – un deşert indistinct, fără însuşiri şi fără posibilitatea structurării, altfel decât prin intervenţie divină: Capitolul1 – „2. Şi pământul era netocmit şi gol” („[tohu wa-bohu] תֹ֙הוּ֙ וָבֹ֔הוּ וְחֹ֖שֶׁךְ עַל־פְּנֵ֣י תְהֹ֑ום וְר֣וּחַ אֱלֹהִ֔ים מְרַחֶ֖פֶת עַל־פְּנֵ֥י הַמָּֽיִם”).
Faţada şi portalul mănăstirii Sant Pau del Camp („Sfântul Pavel de la ţara”), Barcelona, atestată documentar din anul 977.
În partea superioară a fatadei complexului, prezidează „dextera domini” sau „dextra dei” (mâna lui Dumnezeu), care încă din Vechiul Testament simbolizează omniprezenţa şi acţiunea divine, fiind cea mai importantă reprezentare figurativă a lui Dumnezeu Tatăl, cu intervenţia sa activă asupra vieţii pământeşti. Este, de asemenea, un element care a fost folosit încă de la începutul creştinismului
______________________________________________________________________________________________
Tohu wa-bohu este echivalentul ebraic al Haosului din concepţia lui Hesiod despre materia primordială, de care îl leagă semnificaţia secundară de „stupefacţie” (înţelesurile de „ochi holbaţi, gură căscată” sunt prezente în rădăcina greacă a cuvântului „haos”), comună celor două noţiuni, ca reacţie omenească în faţa nedesluşirii.
Distincţia stă în faptul că Hesiod concepe Haosul ca materie primordială structurabilă, totuşi, prin activitatea omului, care îl transformă în Cosmos; de cealaltă parte, Tohu wa-bohu este gândit ca un gol nestructurabil, astfel că Universul este „creatio ex nihilo” a lui Dumnezeu, care îşi creează inclusiv materia primordială.
Citește și:
- Calinic donează Câmpulungului lucrările cumpărate de la regretatul Thury Ştefan
- Mătuşa primarului din Topoloveni a împlinit 100 de ani! A fost la înmormântarea reginei Maria!
- O bătrână din Drăganu trăieşte printre gunoaie, sub cerul liber
Felul în care s-a prezentat iniţial Biblia, ca succesiune de consoane, probabil neîntreruptă de semnele necesare identificării cuvintelor şi/sau propoziţiilor, sprijină ideea că materia primordială a trebuit creată mai întâi de Dumnezeu, pentru ca, abia ulterior, omul să poată fi implicat în organizarea ei.
Afirmaţia că, iniţial, între cuvintele Torei nu ar fi fost lăsate spaţii nu dispune de vreo dovadă directă, în schimb istoricii susţin că documentele scrise păstrate din epoca în care se înscrie anul 1313 î.e.n., când se calculează că Tora i-ar fi fost înmânată lui Moise (sau că a scris-o), nu prezintă această inovaţie de redactare cu pauze între cuvinte şi/sau propoziţii, ci ea va fi apărut ulterior.
Desigur, calculul datei – ziua, luna, anul – contactului de pe Muntele Sinai, pornind de la indicaţiile din textul sacru, este un exemplu strident despre cum nu trebuie interpretată Tora şi cum nici ştiinţa istoriei nu are voie să se scrie, ca să nu se ajungă la confuzia opoziţiei aberante dintre „creaţionism” şi „evoluţionism” (propoziţiile teoretice nu au cum să fie opuse exprimărilor sacrului, deoarece, chiar dacă amândouă folosesc cuvinte – şi eventual, chiar aceleaşi cuvinte -, ele au intenţii diferite, funcţii diferite şi îşi definesc diferit adevărul).
Ipoteza unei astfel de înşiruiri de consoane fără pauze evidenţiază rolul cititorului în atribuirea înţelesurilor masei de litere, semnificaţii care îi dau structura şi o transformă în text inteligibil.
Privită astfel, Tora rezultă din amprenta în piatră a degetului lui Dumnezeu (2), ca semnătură cu numele Său (în Cabala este dezvoltată ideea că Tora este numele Său), ca pecete pe Legământ, în care descifrăm Poruncile.
Setul de litere al abjadului aramaic poate fi privit ca sistematizare a desenul papilar imprimat în Lume, la momentul Facerii – aceeaşi amprentă cu aceea de pe primele table înmânate lui Moise – ilustrând relaţia dintre Dumnezeu şi Cuvânt, luat ca centru al Creaţiei.
Contrar opozitiei dintre „literă” şi „duh”, pe care o promovează Apostolul Pavel, prin universul de discurs care o înconjoară, „litera” – luata chiar şi în inteles nemetaforic -, s-ar putea spune că este urma lăsată de „duh” sau de căutarea lui (Amos:5:
„5. Căutaţi-Mă şi veţi fi vii!”).
Semnul literei ebraice Aleph, ca şi al fenicienei Alep sau greceştii Alfa derivă din desenul schematic al unui cap de taur (luat ca simbol al zeului canaanit El, care poate fi suspectat ca izvor al denumirii Elohim al Dumnezeului iudeu); este un sunet mut, o consoană aspirată, semnalând prezenţa unei vocale.
Cuvântul Aleph este denumirea vest-semitică pentru taur.
În Sefer Yetzirah, aleph este rege asupra respiraţiei/sufletului; misticismul evreiesc are legătură cu elementul aerului.
Aleph este prima literă a cuvântului ebraic emet (אֶמֶת), care înseamnă adevăr. În mitologia evreiască, litera aleph a fost sculptată în capul golemului care i-a dat viaţă.
Aleph începe, de asemenea, cele trei cuvinte care alcătuiesc numele mistic al lui Dumnezeu în Exod, Eu sunt Cel ce sunt (în ebraică, Ehyeh Asher Ehyeh אהיה אשר אהיה); aleph este o parte importantă a amuletelor şi formulelor mistice.
Aleph, în misticismul evreiesc, reprezintă unitatea lui Dumnezeu. Litera poate fi văzută ca fiind compusă dintr-un yodh (a zecea literă a abjadului aramaic) superior, un yodh inferior, care se sprijină pe un waw (a şasea literă) – o diagonală. Yodh-ul („mână”) superior reprezintă aspectele ascunse şi inefabile ale lui Dumnezeu, în timp ce yodh-ul inferior reprezintă revelaţia şi prezenţa lui Dumnezeu în lume. Waw („cârlig”) conectează cele două tărâmuri.
În gematrie, valoarea literei Aleph este unu, sprijinind rugăciunea „Ascultă, Israele, Dumnezeu este Domnul nostru, Dumnezeu este Unul”. Dar, conform cu valorile numerice ale celor doi de Yodh (10X2) şi un Waw (6), Aleph totalizează valoarea numerică de 26, care este gematria Tetragramei YHWH: Yodh 10+He („fereastra”) 5+Waw 6+He 5=26.
Aleph este o „literă” plină de „duh”.
Celelalte au şi ele valorile lor.
______________________________________________________________________________________________
Tora/Legea, Legământul, Amprenta-Numele-Pecetea-Literele-Cuvîntul şi Poruncile se adună ca sinonime ale sursei care se propagă concentric în rosturile vieţii, aşa cum, eventual, ar putea fi trăite în credinţă.
Din fraza talmudică ce sintetizează transmiterile Torei de la o generaţie la alta, (în cercuri tot mai largi – de la unul, Moise, până la popor – şi din ce în ce mai explicită, prin Aaron), lipseşte menţionarea sursei: Dumnezeu.
Desigur, ar fi fost superfluu.
Dar, dacă L-ar fi nominalizat explicit ca sursă pe Dumnezeu, atunci ar fi devenit mai evidentă propagarea „momentului Sinai”, ca efect de undă:
– [Dumnezeu i-a dat Tora lui Moise], „Moise a primit Tora la Sinai şi i-a transmis-o lui Iosua, Iosua bătrânilor şi bătrânii profeţilor şi profeţii oamenilor din Marea Adunare.” (Pirkei Avot 1:1);
– De la exprimarea dumnezeiască prin zgomote nonverbale („fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor”), la gângăveala lui Moise, apoi la oralitatea lui Aaron şi caracterul explicativ dezvoltat de înţelepţi.
Tot aşa, Halacha (3) este organizată în cercuri concentrice:
– Primul cerc aste nucleul de Mizvot/Porunci dumnezeieşti;
– Al doilea cerc este alcătuit de Gezeirot – „legislaţie preventivă” a rabinilor clasici, menită să prevină încălcarea Poruncilor;
– Al treilea cerc, Takkanot – „legislaţie pozitivă”, practici instituite de rabini care nu se bazează (direct) pe Porunci ca atare, răspunzând unor nevoi specifice, cu acţiune locală şi/sau vremelnică;
– Al patrulea cerc, Minhagim – sunt acele Takkanot a căror raţiune (vremelnică şi/sau locală) a dispărut, dar în urma practicării lor îndelungate, au intrat în tradiţia regională a unei colectivităţi, iar respectarea lor atestă apartenenţa la grup, devenind reguli a căror încălcare este pedepsită cu aceeaşi severitate, egală cu a oricăror altor categorii de norme halachice.
Efectul de undă în gândirea rabinică pare să fie dus-întors, căci, în căutarea principiului moral suprem, iudeii se spune că au rezumat succesiv cele 613 Porunci (calcul făcut de Rabbi Simlai în secolul al II-lea – adică, mai târziu decât scrierea biblică):
– la unsprezece, rezumat atribuit Regelui David (4);
– Isaia le-a redus la şase (5);
– Miheia le-a redus la trei (6);
– Isaia a venit din nou şi le-a redus la două (7);
– Amos a redus întreaga Tora la o singură poruncă (8).
În Matei 22, răspunzând unei întrebări, Iisus rezumă Scriptura în felul următor:
„36.Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege?
37.El i-a răspuns: Să iubeşţi pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.
38.Aceasta este marea şi întâia poruncă.
39.Iar a doua, la fel că aceasta: Să iubeşţi pe aproapele tău ca pe ţine însuţi.
40.În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii”.
Îndărătul rezumatului lui Iisus se găseşte Leviticul 19:18: „[…] să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, ceea ce s-a numit „Regula de aur” comună celor două religii; dar şi Hillelianul „Ce ţie nu-ti place, altuia nu-i face”.
Totuşi, această reducere la principii nu a câştigat adepţi în iudaism, care a preferat pluralitatea Poruncilor, lipsa lor de ierarhie şi confuzia între Porunci (din cauză că există unele – numeroase – derivate din altele).
Cele Zece Porunci care erau recitate ca parte a liturghiei iudaice zilnice au fost eliminate de teamă că oamenii ar putea crede că acestea sunt esenţa Torei şi că nimic altceva nu este la fel de important.
Prin urmare, nu, în iudaism există o preocupare ca valurile stârnite în centru de Dumnezeu să se ridice fără reflux.
Este probabil că din acest punct a pornit înnoirea declanşată de Iisus Cristos, în spusele căruia poate fi întrezărită o preocupare pentru ierarhizarea Poruncilor, spre împlinirea lor.
Mâna lui Dumnezeu: modelat 1898; turnat 1925 de Auguste Rodin (1840 – 1917).
______________________________________________________________________________________________
NOTE
(1) Conform cu periodizarea rabinică, Tannaim (singular tanna – „repetitori”, „învăţători” – Iisus va fi fost tanna, explicaţie pentru faptul că este numit „învăţător”, în Noul Testament), au fost înţelepţii rabinici ale căror opinii sunt înregistrate în Mishnah, între anii 10-220 e.n. Perioada Tannaim, denumită şi perioada Mishnaica, a durat aproximativ 210 ani. A venit după perioada Zugot („perechi”, anii 170 î.e.n.- 10 e.n.) şi a fost imediat urmată de perioada Amoraim („interpreţi”, anii 200 – 500 e.n.), apoi de epoca Savoraim (500 – 600), Geonim (589 – 1034), Rishonim (1034 – 1563), Acharonim (1563 – până astăzi).
(2) „18. După ce a încetat Dumnezeu de a grăi cu Moise, pe Muntele Sinai, i-a dat cele două table ale legii, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”. (Exodul: 31)
(3) Halacha – În sensul general al cuvântului, este întregul corp al legii iudaice, de la scripturi până la cele mai recente hotărâri rabinice. Este un sistem complet de drept care guvernează fiecare aspect al vieţii umane. În mod tradiţional, a fost privită ca fiind în întregime înrădăcinată în voinţa revelată a lui Dumnezeu, dar supusă interpretării continue a juriştilor evrei. (https://www.encyclopedia.com/environment/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/halakhah-structure-halakhah)
(4) Psalmul 14:
„1. Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău?
2. Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,
3. Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.
4. Defăimat să fie înaintea Lui „cel ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte; cel ce se jură aproapelui său şi nu se leapădă,
5. Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac”.
Observaţie:
Enumerarea calităţilor care condiţionează locuirea în locaşul lui Dumnezeu ajunge la numărul de unsprezece, calităţi interpretate drept Porunci.
(5) Isaia:33:
„15. Omul cel drept în calea sa şi cel ce grăieşte cuvinte de cinste, care dă la o parte câştigul cel nedrept, cel ce mâinile înapoi le trage şi mită nu primeşte, care-şi astupă urechile când aude fărădelegi şi îşi pune văl pe ochi ca să nu mai vadă răul,
16. Acela va locui pe înălţimi, Şi stâncile cele tari vor fi cetatea lui; pâine i se va da şi apă nu-i va lipsi”
(6) Miheia:6:
„8. Ţi s-a arătat, omule, ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău!”
(7) Isaia:45:
„18. Că aşa zice Domnul, Care a făcut cerurile, Dumnezeu, Care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit; şi nu în deşert l-a făcut, ci ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul şi nu este altul!”
19. N-am grăit acestea într-ascuns, undeva în vreun colţ întunecos al pământului; şi n-am zis fără rost neamului lui Iacov: „Căutaţi-Mă!” Eu sunt Domnul Cel ce grăieşte drept şi spune adevărul!”
(8) Amos:5:
„5. Căutaţi-Mă şi veţi fi vii!”
Disclaimer:
Acest eseu propune o interpretare care nu le exclude pe cele consacrate, ci doar le-o adaugă; critica pe care o dezvoltă asupra unor texte religioase nu este nimic mai mult decât critica unor texte; cititorii sunt avertizaţi că autorul eseului nu l-a destinat să aducă atingere credinţei şi că este conştient că acesta nu ar fi un obiectiv nici folositor, nici realizabil.
link: Episodul 1: „O lume imperfectă, resemnându-se la ceva mai rău: lupta de clasă”
link: Episodul 2, partea I: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor: Hillel”
link: Episodul 2, partea a II-a: „Cel mai mic în Împărăţia cerurilor: Hillel”
link: Episodul 3, partea I: „Cele Douăsprezece Table romane contra celor Două Table evreieşti”
link: Episodul 3, partea a II-a: „Cele Douăsprezece Table romane contra celor Două Table evreieşti”
link: Episodul 4: „Contorsiuni avocăţeşti în faţa lui Dumnezeu”
link: Episodul 5: „Abateri de la fariseism, în originea creştinismului”
0 Comentarii