Amintiri despre Tudor Muşatescu şi Paul Everac, cu maestrul Ion Focşa

de | 4.01.2012 22:17 | Cultură

Unul dintre actorii din galeria de aur a marilor artiști ai Teatrului Davila, rămas, după retragerea sa din activitate, în memoria publicului ca fiind interpretul rolului „Mihail Kogălniceanu” și o adevărată sosie a acestuia, Ion Focșa face parte din generația care i-a dat pe monștrii sacri ai dramaturgiei românești contemporane. Cu mulți dintre aceștia a fost prieten sau coleg în facultate ori în teatru, a împărțit experiențe, a făcut parte din cercul apropiaților lor. Tudor Mușatescu, Paul Everac, Ion Lucian, Zaharia Stancu sunt doar câteva nume din șirul acestora. Înainte de trecerea în Noul An, când încă ecoul colindelor de sărbători nu se risipise, l-am provocat pe domnul Focșa să răscolească în cufărul său cu amintiri și să împărtășească și cititorilor noștri dintre cele legate de mari personalități argeșene ale teatrului.

„Am fost unul dintre apropiaţii lui Tudor Muşatescu”

„Ați fost unul dintre apropiații marelui Tudor Mușatescu. Cum l-ați cunoscut?”, am deschis discuția. Interlocutorul meu, cu un har de povestitor înăscut, și-a început istorisirea: „Pe vremea studenției, prin anii ’45, colegul meu, Ion Lucian, m-a dus la Mușatescu, care fusese solicitat de Teatrul Național să pună în scenă o piesă a unui autor comunist de care se fereau ceilalți regizori. Era vorba de o piesă a lui Miron Radu Paraschivescu, “Asta-i ciudat”, despre viața unor escroci. El primise deja un rol în distribuție și mai erau rolișoare refuzate de actorii teatrului. Tudor Mușatescu era într-o pauză și a angajat un dialog cu mine. Eu tremuram tot, pentru că mă aflam în fața unui mare om de teatru. El îmi punea fel de fel de întrebări la care eu răspundeam așa, bâiguind un răspuns, nefiind prea pregătit pentru asta. Dar probabil că în răspunsurile mele se strecurau lucruri hazoase, care i-au făcut plăcere, pentru că a chemat regizorul și i-a spus „Dă-i rolul biliargiului, că ăla are mai multe replici!” Piesa aceea s-a jucat la Teatrul Național, la Sala Studio, în Piața Amzei.” Cu precauție, pentru a nu rupe vraja povestirii, l-am rugat pe maestrul Focșa să povestească despre întâlnirile sale cu autorul „Mușatismelor”. „Mă invita mereu la restaurantul „Cina”, care era vizavi de Sala Palatului și avea grădină de vară. El avea o anumită masă unde se întâlnea cu prietenii lui. Ce prieteni!!! Oameni de elită ai culturii. O țineau numai în glume, își aruncau unul altuia săgeți. Am fost și la el acasă. Era un om de teatru în adevăratul înțeles al cuvântului, un om deosebit. Însă a venit vremea când a fost pus la index. I s-a refuzat dreptul de a mai scrie și de a fi tipărit. Ajunsese să vândă cornete de hârtie pentru țigăncile care vindeau semințe pe stadioane și din asta trăia. La un moment dat, a mai avut și ghinionul să facă un cancer în gât. A fost operat la corzile vocale, i s-a pus bănuț și un bandaj alb la gât. Așa a trăit în ultimii săi ani de viață, cu acest cancer, de care uneori își bătea joc. Zicea „Cancerului meu îi merge bine: dă înapoi, ca racul.” Cancerul, înainte, se numea, în limbaj popular, „boala de rac”. De aia zicea el că dă înapoi. Dar cancerul lui mergea înainte. A murit la 80 de ani. Sigur că a fost o mare pierdere moartea lui.” „Ce fel de om era Tudor Mușatescu?”, am continuat întrebările. „Era un om care se dăruia. Era prietenos, fără să fie cu nasul pe sus. Mușatescu suferea de o oarecare gelozie: simțea că nevastă-sa nu-l apreciază suficient. Deși el a trăit pentru ea. Îi scria piese, o impunea. Adesea se trezea și lucra noaptea. Ieșeau scântei din ideile lui.”, își amintește, cu nostalgie, maestrul, adăugând apoi că a jucat în toate piesele lui Mușatescu și că în felul acesta a ales să își exprime recunoștința pentru încrederea pe care i-o acordase marele om de teatru, originar din Câmpulung.

La TV, ca sosie a lui Kogălniceanu

„Cum ați ajuns să interpretați rolul marelui om politic și istoric, Mihail Kogălniceanu? Cine și în ce împrejurări v-a descoperit?” La această întrebare, pe fața domnului Focșa înflorește un zâmbet. E evident că îi face plăcere să își amintească și să povestească. „Eram la televiziune într-o zi și imprimam pentru o emisiune de duminică după masă. Cei de acolo erau în căutare de interpret pentru rolul lui Kogălniceanu, pentru că trebuia să se facă pentru 24 ianuarie un spectacol scris de Mircea Ștefănescu și numit „File de istorie”. La un moment dat, după ce eu deja plecasem și ajunsesem la Poarta Pangratti, a sunat telefonul la portar. Am fost oprit și chemat înapoi, ca să mă cunoască regizorul respectiv, Eugen Todoran. Am stat de vorbă cu el, m-a văzut, m-a iscodit și apoi m-a întrebat dacă pot veni și face treaba asta. Șeful lui, directorul televiziunii, mi-a dat o hârtie, o adresă către teatrul meu, în care solicita să fiu eliberat din obligații, ca să mă pot duce la filmări.”

„Eu l-am ajutat pe Paul Everac să debuteze”

L-am rugat pe Ion Focșa să îmi povestească, în continuare, despre marele dramaturg și prolific om de cultură, Paul Everac. „A fost o mare pierdere pentru mine moartea lui Paul Everac, pentru că eu l-am ajutat să debuteze aici, la Pitești. Citisem într-o revistă, „Viața Românească”, prima lui piesă. Mi-a plăcut foarte mult și am înscris-o în repertoriu. Era prin 1959, iar eu eram pe atunci în Consiliul Artistic la Teatrul Davila. În aceeași săptămână, a avut parte de trei premiere cu aceeași piesă: la Iași, la Ploiești și la Pitești. Piesa lui se numea „Poarta” și era despre problemele agricultorilor, ale țăranului român, o chestiune de actualitate pe atunci. I s-au jucat toate spectacolele cu încasări maxime. Ultima piesă în care am jucat cu el a fost „Lichidarea”, prin 2004. Eu am propus piesa, iar conducerea teatrului mi-a spus să îmi caut regizor. Regizorii pe care îi cunoșteam și pe care i-am contactat atunci mi-au cerut o sumă enormă, de circa 3000 de euro, o sumă de care teatrul nu dispunea. Atunci l-am convins pe Everac, ce mai pusese în scenă și la Național, și la noi.  Am făcut acest spectacol, a venit de la București un autobuz cu cronicari, s-au scris atunci șapte cronici laudative.”, povestește Ion Focșa. „Ați fost dintre cei care l-au condus pe ultimul drum?”, întreb. „Am fost la înmormântarea lui, deși eram în cârje, după un accident. Nu puteam lipsi, pentru că eu am fost unul dintre cei mai apropiați ai lui. Eram ca în familie. El venea mereu pe la mine, eram ca frații. Era foarte serios cu munca, nu îi plăcea să se întindă la glume, ceea ce actorii nu au înțeles.” Maestrul Ion Focșa s-a retras din activitate în urmă cu patru ani. Acum, la venerabila vârstă de 87 de ani și după 65 de ani de teatru, domnia sa se declară dezamăgit pentru ceea ce a devenit teatrul în zilele noastre: „Teatrul nu va pieri niciodată, pentru că, din când în când, Dumnezeu ne miluiește cu talente. Însă lucrurile au deraiat, nu mai are cine să îi învețe pe debutanți, cine să mai modeleze caractere.” Adriana Gândilă

Distribuie!

Articol scris de Jurnalul de Arges

Abonează-te la newsletter!

Trimitem un newsletter pe zi, dimineața, cu știrile din ziua anterioară.

* indicates required

0 Comentarii