# Duminică, 19 decembrie. Seara, la HBO, „Portretul luptătorului la tinereţe”, filmul lui Constantin Popescu despre grupul de rezistenţă armată anticomunistă din Munţii Făgăraşului, condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Eram tare curios să văd cum va fi tratat acest subiect, delicat atît din punctul de vedere al corectitudinii politice democratice (se ştie că mulţi partizani erau studenţi legionari) cît şi din acela al poveştii propriu-zise (ce va alege regizorul din ani de hărţuieli, pînde şi lupte)… Ei bine, regizorul se descurcă şi el cum poate – nu suflă o vorbă despre Frăţii, nici despre mistica jertfei, iar scenariul este o colecţie de împuşcături. Personajele sînt insuficient creionate, scenele cu instruirea securiştilor puteau să lipsească. Dar, cu toate minusurile, filmul rămîne memorabil, pentru că spune tinerilor ceea ce părinţii lor nu pot să le spună. Şi anume că nu toţi românii au fost fricoşi, oportunişti, inconştienţi, plecînd capul în faţa dictaturii comuniste. Că unii dintre români au luptat cu arma în mînă, fără speranţă de victorie, indiferent de motivaţie. Că nu sîntem un popor vegetal… În fine. Aştept cu nerăbdare următoarele filme din serie, cele despre Elisabeta Rizea şi Toma Arnăuţoiu.
De unde atîta onoare?
# Luni, 20 decembrie. Miniştrii de externe din Franţa şi Germania au transmis o scrisoare către Comisia Europeană, în care recomandă amînarea aderării României la spaţiul Schengen, din cauza „carenţelor legate de securitate, justiţie, corupţie şi criminalitate”. Evident, preşedintele Băsescu a sărit în sus, acuzînd puterile europene de discriminare. De fapt, reacţia inteligentă ar fi fost reacţia întîrziată. Cînd ai scăzut salariile vameşilor, cînd Curtea de Justiţie de la Haga este asaltată de români care acuză abuzurile justiţiei, cînd funcţionarii statului sînt corupţi iar interlopii se împuşcă prin baruri, despre ce discriminare vorbim? Normal ar fi fost ca, după această palmă diplomatică, ministrul de externe, cel al justiţiei şi cel al internelor să-şi depună demisia de onoare. Dar de unde atîta onoare la cicisbeii doamnei Udrea?
Mintea mea tînjeşte după simplitate
# Marţi, 21 decembrie. M-am apucat să citesc „Cimitirul din Praga”, cel mai nou roman al lui Umberto Eco, apărut în urmă cu o lună în Italia, o poveste halucinantă plasată în „La Belle Epoque”, împletind teme precum psihanaliza, francmasoneria şi politica. În plus, volumul este împodobit cu gravuri, precum ediţiile „Călătoriilor extraordinare” ale lui Verne apărute la Hetzel… Se vede că Eco, după „Misterioasa flacără a reginei Luana”, a prins gustul cărţii-artefact, care adună între coperte diferite feluri de hîrtie, text şi ilustraţii. Chestia e că, pe mine, post-textualismele astea încep să mă lase rece. Indiferent cît de iscusit ar fi croite, tot se văd cusăturile. Mai mult, mă enervează că autorul îmi face cu ochiul, complice – uite, aici m-am gîndit la Freud, dincolo parafrazez „Protocoalele înţelepţilor Sionului”, dincoace fac mişto de tratatele ocultiştilor! Poate c-am îmbătrînit, dar mintea mea tînjeşte acum după simplitate, după poveste, după sens. Să lăsăm experimentul tinerilor şi să ne întoarcem la formele clasice – parcă văd că, după o sută de pagini, o să arunc cît colo şi „Cimitirul…” ăsta… Unde eşti, copilărie, cu „Numele trandafirului” tău cu tot?
# Miercuri, 22 decembrie. Doamne, cum trece timpul! Pe 22 decembrie 1989, un idealist inginer stagiar intra strigînd în Judeţeana de partid de la Rîmnicu Vîlcea, alături de alţi revoltaţi, arunca de la etaj cărţile roşii ale lui Ceauşescu şi flutura steagul găurit… Pe 22 decembrie 2010, un sceptic director de la Cultură participa la recepţia lucrărilor de reabilitare a Mănăstirii Aninoasa, apoi aprindea o lumînare, în amintirea morţilor Revoluţiei. Sau în amintirea iluziilor sale pierdute, nu e prea clar…
Natura ne atenţionează
# Joi, 23 decembrie. Nenorociri româneşti în ajun de Crăciun – oameni degeraţi, blocuri aruncate în aer de acumulări de gaze, alunecări de teren care înghit supermarketuri. Nenorociri europene în ajun de Crăciun – oameni care dorm prin aeroporturile îngheţate, inundaţii şi ambuteiaje. Din nou, natura ne atenţionează că nu îi sîntem stăpîni, indiferent de ce ne place nouă să credem.
# Vineri, 24 decembrie. Postul Crăciunului mi s-a părut uşor – mai ales că am găsit produse vegetale din belşug. În plus, nici n-am poftit la „dulce”. Da, m-am mai spurcat cu un pic de lapte, pus în cafea – dar, dacă e să-l cred pe Î.P.S. Calinic, asta nu se pune. Organismul a reacţionat extrem de bine, aşa încît mă gîndesc să repet experienţa şi cu celelalte posturi de peste an. Acum, că m-am înfrînat şi m-am spovedit, aştept cu emoţie împărtăşania – n-am mai primit Trupul şi Sîngele Domnului din copilărie.
(Cristian Cocea)
0 Comentarii