Ioana Niță este asistent medical principal la Secția Boli Infecțioase Adulţi a Spitalului Județean, unde lucrează din 1986. Este cadru medical cu o vastă experiență în tratarea unora dintre cele mai periculoase boli. A tratat primul pacient de Covid din Argeș, un bărbat care a ajuns la Secția Boli Infecțioase a SJU Pitești. De la înființarea Spitalului Covid de la Mioveni, a lucrat acolo în ture de câte două săptămâni, alături de alți colegi de la spitalele din Argeș.
# Sunteți printre cele mai vechi cadre medicale din această secție. Cum au fost începuturile, ce v-a marcat?
– Lucrez aici din 1986. După ce am terminat Liceul Sanitar, a urmat un an de stagiu și apoi m-am angajat aici și de atunci sunt salariată la Boli Infecțioase Adulți. După aceea am făcut Facultatea de Asistență Medicală, din 2008 până în 2012. Domnul dr. Matrozi mi-a fost un exemplu de viață, un adevărat lider, nu șef de secție. Pentru toată lumea încerca să găsească o soluție. Chiar asta era și vorba dânsului: trebuie să găsim o soluție. Rareori spunea: îmi pare rău, nu am soluție. Un om deosebit. Mi-a marcat viața, am lucrat mult cu dânsul. La fel și doamna doctor Viola Popescu, cea cu care am făcut lucrarea de licență la facultate. Lucrând aici, mi-am luat ca temă „Meningita”, dânsa fiind medic infecționist. Și să știți că a fost foarte exigentă, am schimbat lucrarea de trei-patru ori. Cerea foarte mult, dar așa învățai.
# Ați mai prins, în toți acești ani, niște epidemii. Spre deosebire de alte perioade dificile, cum vi s-a părut pandemia de coronavirus izbucnită în acest an?
– Mie nu mi s-a părut greu, nu mi-e frică de acest virus! În primul rând, eu sunt credincioasă și mi-am spus: „Credința mea în Dumnezeu este mai mare decât frica de acest Covid”. Și am avut pacienți cu forme mult mai ușoare chiar decât în cazul gripei. Pentru că au murit oameni și de gripă, de-a lungul timpului. Atât doar că se negativează greu persoanele și trebuie să stea în spital în jur de 25-30 de zile și majoritatea sunt bine sănătoase. Stau închise, e adevărat, și asta este deranjant, motiv pentru care am înțeles că se discută acum ca cei asimptomatici să fie mutați, după o perioadă, într-un centru și să rămână în spital doar cei cu simptome și doar pe perioada tratamentului.
Cazul asistentei din Câmpulung a marcat-o cel mai mult
# Dumneavoastră ați lucrat și la Spitalul Mioveni…
– Da, lucrăm câte două săptămâni. Am fost împărțiți în două serii, eu sunt în prima serie și de la 1 iunie sunt din nou la Mioveni. Am fost deja de două ori, acum ar urma să merg a treia oară la Mioveni. Acolo sunt cazuri mai multe, cazuri mai grave, cazuri care necesită antibiotic, oxigeno-terapie, ATI, pentru că aici, la Pitești, pe secție nu avem aceste posibilități de tratament mai complexe. Aici avem suspecții.
# Ce caz v-a marcat cel mai mult?
– Cel mai mult m-a marcat cazul unei asistente medicale din Câmpulung (Marieta Cantea, n.red.), o femeie tânără, și lupta ei pentru viață. Impresionant a fost să văd cum o ajutau colegele, pentru că ea a venit dintr-un focar de la Spitalul Câmpulung și au fost internate mai multe în același salon. O ajutau și o sprijineau foarte mult colegele. Chiar uneia din colegele de la Infecțioase, fiind studentă anul 1 la Psihologie, i-am propus să scrie în tema de licență despre acest caz, al doamnei Cantea. Un caz foarte dificil, vărsa foarte mult, nu o țineau picioarele, îi duceau găleata să poată face pipi lângă pat, nu putea să meargă. M-a marcat foarte mult. Organismul reacționează imprevizibil la unele persoane. Contează foarte mult și psihicul. Mulți cărora le-a ieșit primul test negativ și al doilea pozitiv au căzut psihic, pentru că ei se așteptau să vină și al doilea negativ și să plece acasă. Apropo de psihic… Aici, la noi, ne-a adus domnul dr. Tiberiu Irimia cinci televizoare, în perioada scurtă cât a fost manager la Spitalul Județean. Este bine pentru pacienți, că îi mai scoate din starea în care se află…
„A fost dificil la început. Am învățat pas cu pas să ne îmbrăcăm…”
# Cum a fost prima întâlnire cu perfidul virus, cu boala, cu pacienții ?
– La început a fost dificil. Totul s-a învățat pas cu pas. Să ne îmbrăcăm, să ne dezbrăcăm. Ne îmbrăcăm în combinezon, cu botoși tip cizmă, două perechi de mănuși, ochelari, vizieră, bonetă, combinezonul are glugă… Atunci când intri la pacient, te iau toate cădurile, transpiri, îți curge apa pe coloana vertebrală, pe picioare, în cap ești fleașcă, ți se aburesc ochelarii, nu mai vezi nimic, se lucrează foarte greu. Acum ne-am obișnuit. De îmbrăcat, ne îmbrăcăm singure. Când intrăm la pacienți, nu intrăm toate odată, trebuie să ne expunem cât mai puțin la patul pacientului, intrăm pe rând. De exemplu, intru la recoltare, intru la tratament, rezolv totul. După aceea, intră o altă colegă. Numai în cazul în care avem foarte mult de muncă, intrăm câte două. Ne dezbrăcăm într-o cameră anume și una din noi trebuie să fie disponibilă să ne dezbrace. Circuitul, după pacienți, merge la camera unde ne dezechipează o altă colegă, și ea cu halat, șorț, mănuși, bonetă, vizieră, botoși. Ne dezbrăcăm cu foarte mare atenție și calm; combinezonul se dezbracă pe partea interioară, să nu atingem partea exterioară să ne contaminăm. Trebuie să ne dăm prima pereche de mănuși jos, apoi ne dezinfectăm, după aceea mai dăm jos un obiect, iar ne dezinfectăm. De fiecare dată când dăm un obiect jos de pe noi, ne dezinfectăm. Totul se face încet și cu atenție. Viziera, garoul, holderul cu care recoltăm, ochelarii de protecție se dezinfectează într-un recipient, cel puțin o jumătate de oră, după care se lasă la scurs…Halatul, combinezonul, bonețica, măștile, botoșii se aruncă. Măștile se apucă de la ureche, în niciun caz din față, cele FFP2, pentru că noi intrăm la pacienții pozitivi cu mască FFP2, te ajută cineva. Trebuie foarte mare atenție să nu îți atingi tegumentele la dezbrăcat. Apoi ne spălăm foarte bine cu apă și săpun mâinile, antebrațele, fața, după care ne dezinfectăm cu cloramină, cu ce avem și așa evităm îmbolnăvirea.
Lucrăm zi și noapte, câte 12 ore. Eu merg acasă la copii, am doi copii și, deși sunt mari, au nevoie de mine. Familia nu s-a ferit de mine niciodată. Nici la bloc nu mi-a zis nimeni nimic. În schimb, la țară, vecinii de acolo, unul chiar a făcut gestul de a se îndepărta, ca și cum eram infecțioasă. Nu am văzut-o pe mama mea din februarie, pentru că are 83 de ani. Mai am acolo și o nepoțică de 7 luni și am zis că nu e cazul să merg la ei. Am ținut legătura prin telefon.
Primul caz de Covid a fost al unui bărbat foarte speriat
# Nu v-a fost teamă nici măcar la început?
– Vreau să vă spun că primul caz de Covid a fost pe tura mea. Eu am primit primul caz de Covid din Argeș. Un bărbat. Era foarte speriat. Nu avea stare proastă, iar la câteva ore a mai venit o fată din Curtea de Argeș, care a lucrat într-o stațiune în Austria.
# Eram pregătiți pentru această pandemie?
– Eu, când am făcut Infecțioase cu doamna doctor Viola Popescu, dânsa încă de pe atunci ne vorbea despre epidemii și pandemii. Îmi aduc aminte că stăteam în primul rând și mă întrebam de ce îmi vorbește mie doctorița de pandemii care au fost acum 100 de ani… Mă gândeam în sinea mea că noi suntem evoluați acum, că suntem deștepți, că nu se mai pune problema așa. Și uitați că am ajuns să trăim așa ceva..! Consider însă că, de-a lungul timpului, am avut pacienți cu boli mai periculoase, ca hepatita B, C, meningite, SIDA, în această secție, și nu ne protejam atât de mult.
*** *** ***
La despărțire, mergând împreună spre poarta Secției Boli Infecțioase, am stat de vorbă despre credința care vindecă. Dar și despre destin. Moment în care femeia blondă, în care mulți își pun încrederea și speranțele, a privit în sus spre geamurile spitalului în care cândva a funcționat o maternitate. Maternitatea în care a venit ea pe lume, mi-a spus femeia.
0 Comentarii