Nu mă ocoli. Ia-mă drept egal. Nu mă privi pieziș. Chiorâș. Nu e vina mea. Nu e vina ta. Așa e lumea. Lumea – lume. De când se știe.
Să nu-l crezi pe Jean Jacques Rousseau: oamenii nu se nasc egali. Unul are capul mai mare, alții mai multe încrețituri pe cămașa creierului, alții destinul mai lung, alții mai tari în grumaz. S-au văzut și oameni cu două spline, cu trei rinichi, cu două perechi de organe genitale. Unii s-au născut cu crăiță ori s-au scăpat în scăldătoare. Alții au fost ținuți în poală de ursitoare. Cu șase degete, cu un crâmpei de coadă, cu tot corpul acoperit de păr… Mare e grădina lui Dumnezeu!
Noi n-avem nici unul semne particulare. De ce n-am fi egali măcar o lună? Luna electorală!
De cum vii pe lume, te ia în primire societatea. Să te crească, să te domesticească. Să nu rămânem ființe primitive: broaște în baltă, pești în apă, jivine în pădure. Nici papagali, nici urși polari, nici lupi în haite, nici maimuțe în cete, nici păsări în stoluri, nici cai sălbatici sau măgari ca să fim egali!
Societatea te ridică în două picioare, te învață să vorbești, să zici mamă și tată, pâine și apă, sapă și groapă… Sărac, bogat. Soldat, comandat, angajat, angajator, patron, lucrător, bugetar, șomer, deputat, vagabond, ministru, președinte, bancher, rentier… Fiecare cu locul lui sub soare.
Egalitate? Numai în fața urnelor și a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a cam lăsat, urnele nu ne-au uitat!
Nu mă pismui. Nu mă ocoli. Suntem în luna de miere. Între echinoxul de vară, cu referendumul, și solstițiu de iarnă, cu alegerile de parlamentari.
Întinde mâna, egalule! De când nu te-ai spălat? Nu face nimic! E mâna cu care scurmi în gunoaie pentru resturi alimentare. De unde apă? De unde săpun? Miroși urât, dar ce să-i faci? Ultima dată când te-ai dezbrăcat în ploaie, ți-au furat țoalele toate. De a trebuit să umbli despuiat ca să cauți altele prin tomberoane.
Boschetarule! Măria ta, cetățeanule! Admite și tu, măcar câteva momente, să fim de o seamă. De un tată și o mamă. Mama țară. Tatăl, stat. Ce e așa complicat?
Destul ai huzurit. Destul ai hibernat. Destul m-ai privit cu indiferență. Ba chiar m-ai pismuit. M-ai disprețuit. Da, n-am avut norocul tău! Tu liber sub soare, eu captiv în cușca obligațiilor sociale.
Omule liber! Cât ești de invidiat! De nimic nu te afli legat. Îți alegi culcușul unde vrei. Într-un tufiș, sub coroana unui copac, sub un mal de râu, pe o scară de biserică, într-un canal. Dacă găsești, într-o criptă părăsită.
Azi suntem egali. Și toată luna. Până la votare. Ai auzit de lupte electorale? Te doare în cot. Ca să nu zic altundeva. Nimeni nu-ți suflă în ciorbă. Ai uitat cum arată. Îți sufli singur în borcanele aruncate în care se mai află o mânjeală de iaurt. Cojile mucegăite de pâine, un deliciu. Așa a fost descoperită penicilina…
Eu sunt obligat de situație să mănânc la cel mai luxos restaurant. Și când nu dorm acasă, trebuie să mă cazez la hoteluri de cinci stele. Crezi că e o fericire? Și mai trebuie să-mi schimb mașina, că nu mai e la modă, să-mi înzestrez fiica, să-mi termin casa de vacanță, să câștig niște licitații, să-mi rotunjesc moșia, să-mi mut niște conturi în străinătate, să-mi pregătesc yachtul de iarnă, să-mi mulțumesc amanta cu un apartament, că altfel zboară… Să-mi scot dosarul de la DNA, să-mi mai iau un elicopter… Jacuzzi, saună, parfumuri, masaj, dacă vrei cu finalizare…. Un loc în față pe listele de candidați… Pentru toate acestea se plătește. Se ostenește. Te înnebunește… Ce știi tu, omule liber? Boschetarule! Fericitule! Nu ai grija zilei de mâine. Pentru tine, ea nici nu există. Nici veselă, nici tristă. Nici cu dată, nici numărată. Câți ani au trecut? Câți au mai rămas? Ce contează? Omul fără termen în timp. Ca în vremea de dinainte de lume. Ca în lumea sălbăticiunilor care nu știu de ce au venit pe pământ, de ce se duc. Când nu mai poți, te întinzi fără rușine unde te apucă: într-o stație de tramvai, pe un peron de gară, la o răscruce de străzi, pe trotuar, pe trepte de biserică. Și oamenii te ocolesc. Sperii copiii și doamnele gravide… Dacă te ia o ambulanță, te scot din criză și te aruncă pe ușă afară.
Nu lași în urma ta decât o pungă de aurolac și o uitare.
Nimic nu e mai de preț decât să nu ai viitor. Să bâjbâi singur prin prezent. Ți-ai amanetat casa, te-a lăsat nevasta, copiii s-au pierdut prin străini. Dar mai există și o variantă optimistă. Campania electorală. Fum de cârnați pe grătar, joc de baloane, potop de cuvinte măsluite… Un pix, o cruciuliță: brichetă nu ți-au dat ca să nu-ți pui foc. Dar ai primit un breloc. Pune-l în piept ca pe o decorație.
Știu că mai ai una. De ce o ții ascunsă? „Ordinul muncii”. Erai un erou. Te pozau în ziare. Te scriau în cartea de onoare. Construiai orașe, șosele, uzine, hidrocentrale… Scuipă pe ea! Freac-o pe mâna soioasă! Fă-o să strălucească. Atârn-o la rever! Și intră în cabină. Egalule! Votul nimănui nu e mai mare! Apasă bine pe ștampilă! Poate iese o cantină pentru săraci. Poate un adăpost de iarnă pentru boschetari. Poate dreptul la zile de spital. Poate o groapă comună într-un coț de cimitir. S-a promis!
(Prof. Marin Ioniţă)
0 Comentarii