Lecţia de istorie. Alegerile, la ordinea zilei!

Suntem în plină campanie electorală! Ba vom avea și referendum. Este un moment foarte important pentru partide și nu numai. Pe de o parte, este un bun prilej pentru a mai lua temperatura în ceea ce privește capitalul de simpatie al alegătorilor, pe de altă parte, dacă avem în vedere prestația mediocră a foștilor parlamentari, poate fi un bun prilej de a oferi un premiu consistent celor conștiincioși fără a le da măcar un extemporal. Aceasta dacă avem în vedere câștigurile mai mult decât consistente ale celor care vor ocupa confortabilele fotolii de europarlamentari. Cât despre referendum, mai bine mă abțin.
Atmosfera de circ este în toi. Și fiincă tot suntem încă sub influența Anului Centenarului, dați-mi voie să spun că nu suntem nici mai proști, nici mai deștepți decât acum o sută de ani, nici mai morali și nici mai perverși, nici mai corecți si nici mai ticăloși. Ba chiar nici mai urâți și nici mai frumoși. Ceea ce veți vedea în cele ce urmează.
Încă de la început problema alegerilor a înfierbântat minţile oamenilor, stârnind pasiuni de la vlădică la opincă. O mare parte de timp votul cenzitar a eliminat majoritatea cetăţenilor de la exercitarea dreptului electoral, blocând accesul „prostimii”, pe criterii de avere. Din această cauză, votul universal a fost un deziderat pentru care au luptat majoritatea forţelor politice așa-zis progresiste. De altfel, Constituţia liberală din 1923, introducând votul universal (promis de regele Ferdinand încă din timpul războiului), a dat o lovitură mortală conservatorilor, în timp scurt aceştia dispărând de pe scena politică a ţării. Cu toate că sufragiul universal devenise literă de lege, corectitudinea desfăşurării alegerilor a lăsat în continuare de dorit. S-a menţinut vechea practică instituită de Carol I, prin care mai întâi regele numea guvernul, după care acesta dizolva Parlamentul şi organiza noi alegeri. Este lesne de închipuit că le şi câştiga, dându-se astfel frâu liber unor abuzuri de neînchipuit.
Nu poţi decât să zâmbeşti atunci când analizezi rezultatele obţinute de Partidul Naţional Liberal la alegerile din perioada interbelică: în 1920, fiind în opoziţie, a obţinut 6,8% din voturi; peste doi ani, când a organizat alegerile ca partid de guvernământ, a obţinut 60,3% din sufragii. În 1926, când nu se mai aflau la putere, liberalii au trimis în Parlament doar 16 deputaţi. Revenind la putere în anul următor, au câştigat 318 mandate (61,7%) şi circul continuă până în 1937.
La fel au stat lucrurile şi în cazul Partidului Naţional Ţărănesc. O altă ciudăţenie a fost Legea electorală din 1926, care acorda aşa-zisa „primă electorală”. În baza ei, partidul care obţinea 40% din sufragii era declarat câştigător şi primea 50% din totalul locurilor din Parlament. Ulterior, acesta participa alături de partidele care depăşiseră pragul electoral de 2% la împărţirea locurilor rămase. Prin aceasta se asigura în mod automat partidului câştigător majoritatea, ferindu-l de complicaţiile unei posibile alianţe. Ideea a fost falimentară, fapt demonstrat de puternica instabilitate guvernamentală din perioada interbelică.
Lupta pentru cucerirea puterii politice era aprigă, cu toate că partidul de guvernământ punea în acţiune întregul arsenal de care dispunea: internele, administraţia, jandarmii şi chiar armata. Corupţia, prostia şi incultura multora dintre candidaţi erau la ordinea zilei, făcând deliciul presei încât, cercetând evenimentele, constaţi cât de îngăduitor a fost Caragiale cu personajele sale. Campaniile electorale căpătau dimensiuni caricaturale, excelentul memorialist Constantin Argetoianu redând ca nimeni altul atmosfera de circ: „…Milcoveanu, pe lângă că era escroc, era şi jumătate nebun. A adus pe Averescu la Craiova, cu câteva zile înainte de alegeri, şi l-a plimbat de la gară la prefectură şi de la gară la sala Belle-Vue (unde îi pregătise o întrunire) într-un camion automobil, aşezându-l în dosul şoferului, pe un scăunel, între două ţaţe cu marame. În spatele lor, o ceată de derbedei, împănată cu cruci de verdeaţă, cânta cântece patriotice. În coada camionului asuda şi scârţâia un taraf de lăutari. Nemişcat ca o momâie, Averescu a defilat astfel în faţa mulţimii, ca un fel de Tutankamon naţional, spre nedumerirea oamenilor care îl priveau. Unii îşi făceau cruce, alţii râdeau”. Erau alegerile din 1926.
Prof. dr. Cornel Carp